chemare la bază

ieșirea din dependență nu este un scop în sine sau ceva ce poți sărbători, ci mai degrabă o experiență pe care alegi să o traversezi...

sau nu.

văd în durere un instrument de înțelegere a vieții (desigur, dacă vorbim de durere autentică, nu autoindusă) dar e incomodă, enervantă, greu de dus, te lovește, te pișcă, te strânge de gât și de inimă, te face să te chircești în tine însuți.

normal, durerea doare.

dar dacă nu va durea azi, te va durea data viitoare, pentru că până nu-ți tragi concluziile și până nu te vindeci, rămâi o gâscă prin apă care fuge de umbra ei. 

fuga este uneori o fațetă a evitării durerii, dar alteori, chiar ne-fuga și încremenirea în stază pot fi simptome de alegere a celei mai ușoare căi.

atâta vreme cât fugi înspre și nu fugi de, e OK.

dependența, însă, este o cârjă care te spală pe creier în momentele pe care nu știi cum să le gestionezi, îți dă reset și face să pară că ce nu-ți place nu există, te anesteziază în tot ce refuzi să trăiești.

poate să ia naștere în / din durere, acea stare de care fugim mâncând pământul. 

nu știm și adesea nu putem să stăm în durere, pur și simplu să stăm în uragan și să ne uităm la cimitirele din noi, la cât de messy suntem pe interior, cât de imperfecți și nepuși la punct, de imaturi și lipsiți de repere, cât de bolnavi sentimental ... cum să stai să vezi asta în societatea filtrelor pentru perfecțiune? în cultura egoismului și individualismului prost înțelese și duse la extrem, a discursurilor pline de ură și intoleranță? cum să îți accepți mai-puțin-decât-perfecțiunea? 

și am întâlnit oameni extrem de talentați la ce fac, dar care își făceau activitatea fie din inerție, fie căutau acele proiecte "mari" care le aduceau și mai multă recunoaștere, apreciere și pedigree.

normal că dincolo de nevoia de aprobare exterioară există o durere negată și normal că fuga de această durere se poate ascunde în activități adictiv-nevinovate ... și până la urmă, cui îi pasă, atâta vreme cât la final de zi bei un pahar de vin bun, vezi un film și te simți bine?

mulți din noi trăim fără să ne punem problemele astea și preferăm să ne identificăm cu mințile noastre, cu emoțiile noastre, cu fizicul nostru și să ne etichetăm conjunctural eu sunt introvert, mie îmi plac portocalele, eu nu beau bere, nu suport americanii, care-i treaba cu drepturile gay-lor și tot așa, la infinit.

am auzit azi întrebarea: am I doing this to be God or to serve?

câți dintre noi știm măcar să răspundem la ea, darămite să ne punem problema de a o face?

cine are ochi, să vadă