Sziget. Post jurnal de festival

Gust de dor. Dor de duca, dor de galagia discretiei cu care libertatea isi face simtita prezenta.

A trecut repede. 

Au fost 7 zile pline, din care 5 de festival.

Nesiguranta la inceput. Nou. Mult nou. Eu, iesita dintr-un cocon corporatist si educational din care nu mai iesisem de doi ani, cu munca si invatat continuu. M-am simtit catapultata din lumea mea introverta intr-un univers de jumatate de milion de oameni care imi era spatiu de joaca mai demult, dar care acum devenise o mica cusca cu gratii invizibile: eram prizoniera lipsei de limite.

A trebuit sa imi ajut ochii sa se reacomodeze foarte repede cu lumina, dupa foarte mult timp de bezna si studiu in intuneric.

Neclari noi. Tu mereu prezent, si totusi nu acolo, mereu altundeva.

Acorduri demuuult uitate ... o pleiada de alegeri muzicale si nu numai, oameni frumosi, veseli, mirosuri teribile de mancaruri faine, culori si iz de asumare si libertate.

Am primit la intrare o bratara care indemna la "Be free! Stay amazing!". 

O, dar ce responsabilitate mare implica asta! 

Ma simteam tare cool ... sa port bratara asta si sa vad pe altii ca o poarta ... ma simteam parte a unei comunitati cu care am fost onorata sa ma asociez.

Prima zi a fost de acomodare ... cu colegii de apartament, cu noul loc, cu "noi - tu mereu prezent, si totusi nu acolo". 

Cat ma plimbam insotita mi-am ingaduit sa nu ma intereseze nimic despre ce trupe canta, la care scena este mai interesant sa stai, ce sa mananc, pe unde sa o iau inapoi spre casa ... drumetia asta s-a dorit a fi eliberare de planuri si fix asta a fost. Mi-am ingaduit sa fiu haosata si sa nu imi pese de aparente, de dor, de pareri, de ganduri ... si doar sa fiu acolo.  

Ah, ce muzica! Nu voi insira trupe, in special pentru ca m-am tinut departe de lumea asta in ultimii ani, dar si pentru ca nu trupa conteaza, ci cum te face sa te simti. 

Imi zvacneau picioarele de la ritmuri, insa dintr-un motiv sau altul ma puteam misca doar intr-un cerc restrans: cel al spatiului meu vital. Nu simteam ca pot sa ma extind mai mult, sa ma arat, sa fiu cine sunt ... eram ca prizonierul proaspat iesit din puscarie si care nu mai stie cum sa traiasca normal. 

Asezonand asta cu firea mea introverta, a iesit un om care a trait extrem de intens. Pe interior.

Am fost surprinsa de prajeli care purtau numele de "mancare vegana", insa din punctul de vedere al gustului, totul a fost foarte ok. Optiunile erau multe si bune la fel cum organizarea a fost excelenta, directionalele, toaletele, conditiile de igiena, supermarketurile, spatiile special amenajate pentru diverse activitati ... totul, foarte misto intr-atat incat sa fie corect executat si totusi nu ingraditor.

Tu mereu prezent, si totusi nu acolo.

Dar ah, cat atasament ai nascut in mine! 

Genul ala de atasament ... care arde.

Tipologii diferite de oameni - de la tineri entuziasti, inca netrecuti prin viata, pana la persoane de o varsta a doua traita plenar si asumat. Cupluri de oameni asemanatori sau din contra, foarte diferiti si care si-au gasit completarea in atu-urile si slabiciunile celuilalt. 

La toate concertele de seara am stat cu ochii inchisi pentru perioade lungi de timp, pentru a-mi recapata perspectiva. Alunecam de fiecare data in noi si noi povesti lirice, ma lasam dusa de ritm spre lumi de care imi era usor teama. E frumos sa iubesti, dar devine complicat atunci cand simti visceral ca ceva nu e in regula, insa totusi insisti sa ramai in context pana te convingi. Mare actrita este intuitia asta! 

Dimineti cu sunet de salvari asurzitoare, cafele baute pe fundaluri de "oare ce va fi azi?", plimbari prin minunata Budapesta, seri in care, in diverse companii, am vizitat baruri, localuri, restaurante cu specific. 

Am avut placerea sa cunosc niste oameni absolut minunati a caror companie mi-a facut bine. Tacerea mea si nebunoasa din care m-am fortat sa ies cand am spus aproape fara sa ezit "da, vin la Sziget" au facut casa buna cu sarmul, umorul, convivialitatea, deschiderea, internationalismul, bucuria, placerea de a trai si parerile grupului cu care am stat aproape in fiecare zi.

Au facut casa buna si cu tine, mereu prezent, si totusi nu acolo.

Intr-una din seri s-a intamplat ceva. Am ramas singura la un concert mai agresiv din punct de vedere tonal ... desi m-am simtit mereu in siguranta pe insula si nu mi-a fost nici o secunda teama de ceva sau cineva, a fost un moment de stat cu ochii inchisi pentru panoramare, cand ... o palma peste fata m-a trezit intr-un mod mai abrupt decat pot descrie. Apoi, pana sa ma dezmeticesc, a doua palma. Era un tanar de langa mine care mi-a strigat zambind "Life is to be lived, not imagined! Wake up!" Sigur, filosofia inspirata de berea la halba si-a facut simtita prezenta din plin, dar totusi ... m-a infiorat un pic. M-am uitat in jur si m-am simtit singura, tanarul cu pricina s-a pierdut rapid in multime. Parea un Cupidon care trezea la realitate oameni adormiti :). In mod cert nu as fi primit palmuiala daca erai cu mine ... dar cum nimic nu este intamplator, am constatat puterea acelui gest de a pune lucrurile in perspectiva. De a intelege mai bine. De a ma rupe de iluzoriu si de a privi inspre mine.

Tii minte cand m-am trezit dupa ce am adormit pe paletul de langa scena de jazz, in ultima zi? Am alunecat atat de fin in paralizia somnului, a fost aproape magic. Ah, stai ca nu ai cum sa tii minte, nu erai acolo cand m-am trezit ... soarele imi batea pe fata, eram semi adormita inca, auzeam acordurile de opera si simteam ca ceva imi lipseste. Ma uitam in jur, imi securizam perimetrul constiintei si nu m-am prins la inceput, dar mi-a fost clar imediat dupa: tu lipseai.

M-a intristat.

La cateva ore distanta am intalnit o femeie in suferinta. De cateva ore ma plimbam singura pe aleile dintre scene (tu nu stiu unde erai), alternam concerte si ma bucuram senzorial, cand am zarit o femeie intinsa pe iarba, in spatele unui tomberon. Ciudat, imi zic, la cat de prompte erau garzile, s-ar fi sesizat si ar fi luat masuri imediate. M-a vazut ca ma apropii de ea si s-a chircit, asa cum fac aceia dintre noi care se tem sa nu le fie invadat teritoriul: se inchid in ei. Vazand-o de aproape, i-am observat linia subtire intre existenta si inec asa ca am facut putinul pe care il stiam in astfel de situatii astfel incat sa poata respira din nou normal. Si-a revenit in cateva minute, apoi, cu machiajul ravasit si o privire pierduta s-a ridicat inspre mine si mi-a soptit "Will you help me live?" Ii straluceau ochii teribil ... cat de ironic, totusi, ca doi ochi atat de vibranti sa isi cerseasca dreptul la existenta! Daca ii raspundeam "da", trebuia sa o fac, daca ii raspundeam "nu" ii tradam curajul de a ma intreba asta. Asa ca am tacut langa ea. S-a sprijinit un pic de mine, a atipit cateva minute, mi-a luat mana in mana ei, apoi s-a ridicat si mi-a spus "I will make it ... but once in a while I will need people like you, to step into my life and save the day! Thank you! Enjoy the festival!" A plecat. Mergea drept si parea sa stie incotro sa o ia.

Imi plac oamenii hotarati.

Drumul de intoarcere a fost greu, odata pentru ca marca terminarea experientei si apoi pentru ca simteam ca am racit. Ca m-am racit. Ca ne-am racit. Teribil sentiment. Dar adevarat.

N-a fost nimic din ce-a putut sa fie

Si ce-a putut sa fie, s-a sfarsit

... asta spun versurile lui Minulescu ... la fel cum eu cred ca "it ain"t over till the fat lady sings".

Ce mai cred este ca de fapt nici de data asta nu am apucat sa incepem! Inca nu stim sa o facem ca lumea.

Voi purta bratara de acces pana o sa se rupa ... firescul este cea mai buna cale de a te desparti: nimic nu trebuie fortat. Ori grabit.