Ne amagim. De ce?

o intrebare pe care am adresat-o mai multor persoane pe care imi place sa le pretuiesc

paleta raspunsurilor primite porneste de la baza nativa a comportamentului uman (egoism) si merge pana la frumusetea specifica lui (dorinta de a visa).

intamplarea a facut ca in cartea pe care o citesc sa se abordeze aceeasi tema tocmai acum: "mintea poate fi un minunat instrument de autoamagire, ea nefiind proiectata sa opereze cu complexitatea si cu incertitudinile neliniare; cu cat avem mai multa informatie, cu atat avem mai multe deziluzii".

ce cred eu este ca amagirea presupune un univers inexistent, autopromis, riscant, pe care nu il atingi niciodata (nu poti spera la ceva ce simti deja) si care te ajuta sa (speri ca) traiesti inalt, indiferent de urmari.

e singurul lux inconstient pe care si-l permit majoritatea, chiar si pesimistii cronici.

gradul de nocivitate se dovedeste in timp in functie de rata de succes a propriilor vise

amagirea are conotatii de fericire in sensul in care ambele riposteaza vehement in fata oricarui tip de limite

amagirea si speranta continua prezentul asa cum fericirea ne deschide portile (paradoxal, pentru o perioada limitata) pentru infinit.

cu cat amagirea este mai autentica, cu atat valoarea actualizata a senzatiei viitoare este mai acuta ... aproape ca simtim aievea ce speram ca se va intampla peste doi ani.

iar perceptia isi intra bucuroasa in rolul principal.

vrem o continuare a acum-ului ("bun, si apoi?") si facem un pariu mental cu cum ar trebui sa arate continuarea aceasta

nu vrem risc, nu vrem incertitudine, nu vrem teoria probabilitatilor decat daca e in favoarea noastra, vrem tipare dramuibile si prognoze scrise cu liniuta.

ne amagim din lipsa punctului pe "i" de azi; si daca alaturi de "i"-ul sperat pentru maine avem noroc si la "macar un dram de fericire rasa pe deasupra", e si mai bine (nu e ca si cum luptam pentru ea, nu?)

ne amagim de rusine ca nu putem sti
ne amagim de rusine ca nu putem crede cu adevarat in
in primul caz: nu trebuie sa lupti si daca nu iese, renunti la idee si primesti bonus si pe cine sa dai vina: pe cel care te-a dezamagit
al doilea caz: lupti si iti asumi orice rezultat. uneori continuand sa crezi si dupa ce vezi ca nu iese.

cred ca este suficient de clar de ce amagirea ramane alternativa sexi accesibila tuturor

vad in amagire forma inferioara* a convingerii pe care, daca o

- inlocuieste ("nu stiu ce sa imi doresc, dar sper sa fie totul bine") este din debusolare si nesiguranta

- dubleaza ("cred x dar nu am curajul sa o spun ... sper sa se prinda lumea") este din rusine si teama de esec

debusolare, nesiguranta, rusine, teama - sarea si piperul celor fara ei insisi, a celor care nu se asuma.

a spera nu e o pornire incriptata in ADN ... este o actiune involuntara provenita dintr-o repetitie obsesiva a unei actiuni voluntare

incepi prin a spera voit, apoi iti place si chiar si castigi...si, precum in cazul jocurilor de noroc, te trezesti captiv in algoritmul care daca te-a desemnat castigator o data, sigur o va mai face
amagirea este impuls educat, este prietenul omului

chiar si daca schimbam regnul si ne referim la animalele de casa, putem vedea cel mult un comportament al indivizilor care STIU. Mielul, porcul, gaina, in virtutea zilelor trecute, a zilei de azi si, deci, a obisnuintei, nu ca nu se asteapta ca si maine sa isi primeasca hrana, ci nici macar nu isi pun problema sa nu se intample asa.
daca se apropie Craciunul, Pastele sau cheful unei ciorbe, asteptarea lor devine surpriza.
chin si surpriza... niciodata dezamagire!

nu exista alta specie in afara de om care sa spere.

nu are de ce.

*deseori nu vede lumina zilei, ramanand o speranta secreta