RALUCA MIHĂILĂ

Vorbeam aseară cu o prietenă despre una, despre alta ... nu ne-am auzit de un an si vai, ce frumoasă a fost reîntâlnirea!  Pe de o parte, parcă ne văzusem doar cu o zi înainte și pe de alta, când am început să ne povestim reciproc experiențele, parcă am trăit o mini-viață în timpul ăsta. Cât de relativ devine totul, în funcție de punctul de referință! Printre altele, am ajuns să vorbim despre cine suntem, noi ca oameni. Și din ce suntem făcuți, cum ajungem să ne rătăcim pentru ca apoi să ne regăsim ... de ce ne supărăm, ce ne bucură și în ce măsură e bine să ținem cont de toate astea în viața de zi cu zi. Ce mi-a atras atenția la un moment dat a fost povestirea unei amintiri despre relația pe care a avut-o cu cineva din trecutul ei de peste 15 de ani. O relație obișnuită între doi oameni, legat de care era absolut convinsă că ea fusese pe scaunul celui lăsat în urmă  pentru a constata recent că, de fapt, lucrurile au stat invers. Pur și simplu nu-și explica modul în care mintea i-a juc

If you find yourself living in the wrong story or don't feel at home in your own world, leave. The biggest context of your microcosmos. Great watch .

Tocmai am citit o carte foarte sensibilă, mai ales prin abordarea vieții dacă nu chiar prin exprimarea gingașă și uneori diafană. Dintre subiectele atinse (din perspectiva biologului, filosofului și teologului) am rămas preocupată de tema morții și in extenso, a vieții văzute prin prisma morții. Am crescut sub educația creștină a celor zece porunci și a unui Dumnezeu despre originea și natura căruia nu știam prea multe, însă aveam certitudinea că devine crudisim în fața neobedienței și a moralei religioase pe care nu simțeam că o pune cineva sub semnul întrebării. De ce? Din frica de a nu fi pedepsiți. Tot din motivul acesta îi scriam (și încă îi scriu numele cu literă mare). Am fost expusă la ritualuri de înmormântări destul de devreme în viață și mă bucur de asta pentru că m-au forțat să îmi pun întrebări de foarte timpuriu. Chiar dacă multora dintre ele nu le-am aflat răspunsurile, faptul că m-am învârtit în jurul lor mi-au expandat universul dincolo de concret și pragmatic. M-au îm

I can't stay, mother. I love you, but I wasn’t born to please you I wasn’t born to make you happy or give your life meaning I wasn’t born to rot under your wings like an unhatched egg I can’t stay, teacher I wasn’t born to be put into your boxes to think along your lines or to memorize your facts I was born to think independently I can’t stay, my love I wasn’t born to satisfy your needs to take care of you or to hide in your arms I wasn’t born to make myself smaller or to be taken for granted I can’t stay, boss I wasn’t born to make money for others I wasn’t born to follow orders or to repeat the same day over and over again I wasn’t born for boredom I can’t stay, master I wasn’t born to follow your ideas of what truth is or to live according to your dogmas I was born to find my own truth and make my own rules I was born to meet life full on To get lost on Andean trails To be seduced by mysterious men To meet different faces, places and cultures to be out in the jungle all night To

 

Aud frecvent ideea E foarte greu să te menții odată ce ai succes. Dar să ajungem acolo întâi. Și m-am gândit un pic la treaba asta, pentru că ceva nu-mi suna bine. Și acum știu ce: era acel să ajungem acolo întâi. Definițiile succesului diferă pentru fiecare din noi, desigur, dar, eminamente, un "succes" veritabil este acela în care ești ce ai TU nevoie să fii și ajungi acolo unde trebuie. Cred că modul în care poți să te menții odată ce ajungi "sus" ține profund de felul în care pornești la drum. Nu cred în planuri elaborate și detaliate la minut pe următorii 20 de ani, dar cred că setarea inițială în demersul propriu va asigura și menținerea la vârf. Pentru că atunci când scopul este unul aliniat potențialului, încrederii de sine și dorințelor proprii, "acel" vârf este doar al tău.  Deci nu ai cum, odată ajuns acolo, să nu te menții.  foto:  Katrina Wright

Am ajuns la capătul lumii. Așa că m-am gândit să mă descalț ca să simt senzația plimbării pe infinit. E destul de rece atmosfera, în caz că te întrebai. Treaba este că... atunci când ești acolo, nu ai impresia că ai fi cu adevărat la capătul lumii. Parcă te afli de fapt în mijlocul ei. Muști aerul și primești adieri de candoare. Miroși iarba și simți cum ești luat în brațe ca apreciere pentru că ești curios. Te uiți la cer (care acolo este peste tot, nu doar deasupra ta) și vine înspre tine praf de stele. Uneori vezi o altă persoană aflată exact în același punct cu tine și simți apreciere pentru că nu ești singur. Da, ar trebui să vii. Este revigorant. Atentie, însă: gândurile nu-și au locul aici, pentru că sunt ca o forță centripetă care te trage înspre centru, când de fapt demersul tău este unul expansiv: să simți, să vezi, să resimți. Foto - din colecția personală

Rușine. Durere. Neîncredere. Risc. Îndoială. Scepticism. Vină. Frică. Motive necesare pentru a nu spune, pentru a nu face, pentru a nu căuta, pentru a nu încerca. Pentru a nu. Și totuși, nu suficiente pentru a întreține tăcerea, inacțiunea, blocajele. Pentru că nici un subiect nu e tabu dacă e real. m-am simțit ca lovită de fulger când am făcut poza :)

Am comandat vitamina C și am primit niște pilule.  Cu ce a crezut universul că cer de fapt. Cred că îmi convine, practic tot la imunizare ajung și poate chiar la una mai statornică. Cârcotașii mă vor întreba, poate: "cum, iubire pe banii tăi?"  Nu, vitamine pe banii mei.  Iubirea vine extra. Și în forma pe care o am, e masticabilă. Pam-pam.

Există momente de manifestare plenară a conștiinței în care simți foarte profund și aproape inexplicabil o lipsă. Nu știi de unde vine, încotro merge, de ce stă temporar în tine, de ce revine, ce o face să plece de fiecare dată. Nimic nu pare să se lege dacă te raportezi la ocheanul minții obișnuite. Nu au cum să se lege lucrurile în spectrul limitat al logicii. Pare că nu ai absolut nici un indiciu, nici o cauză aparentă, nici un grăunte de suflet care să își șoptească ce îți lipsește atât de puternic și manifest emoțional. Și ajungi ca mine la 38 de ani să nu înțelegi de ce, indiferent ce ai face, în orice companie ai fi, indiferent unde te-ai afla, în somn sau treaz, în zile bune sau mai puțin bune, la draci sau pe calm, există o parte din tine care se simte singură. Dar nu singură în ideea că e solitară (lonely) și nici singură în ideea că persoana / persoanele din apropiere nu sunt suficiente (alone). Nu. E singurătatea aceea dată de incompletitudine.  De sentimentul că există un

Cât de incredibil de diferiți suntem ca oameni ... și departe de echilibru, unii din noi. Intervalele noastre de ființă se întind de la cei care nu pot sta singuri până la cei care nu pot sta cu alți oameni. Iar tot ceea ce se întâmplă înăuntrul celor două limite este ... un soi de umanitate, acea  pornire naturală înspre în afară a tuturor celor care înțeleg că singurătatea este doar o etapă, nicidecum un scop sau un dat. La fel și împreunătatea. Tot umanitate sunt și extremele de interval.  Poate chiar o umanitate cu U. Și indiferent unde suntem acum pe axa asta, cert e că visele, nevoile, durerile și plăcerile noastre stau pe locurile lăsate în urmă de altcineva ... așa cum noi vom lăsa în spate urme pe care le vor inhabita alte repere de umanitate, când noi nu vom mai fi. Ce bine că lumea că nu se termină cu noi! Foto: Rachel Mullis

cât de mult cât de neașteptat și cât de frumos se poate transforma iubirea,  dacă are loc și dacă i se oferă ocazia.

I love you, but I don't need you. I do not expect you to provide love for me and nothing you can do or seize doing can make me happy or miserable. This is the kindest thing you could say to your partner to relieve him of the burden of producing happiness for you. They will never satisfy that demand for you and sooner or later you will feel let down by them, Why not simply relieve your partner of that impossible demand right at the beginning of your relationship?  The quality of your relationship will improve tenfold as a result. And those of you who are not in intimate relationships, who seek them or any other object or activity or state, make sure that you don't seek that relationship with the belief that it will make you happy.  If you enter into a relationship with the belief that it will make you happy, you can be absolutely certain that it will one day make you miserable. This is not a reason for not seeking an intimate relationship. It is a reason for not seeking happines

Oh, câtă plenitudine în cerul de afară! În norii grei și gri ... în atmosfera joasă, încărcată și plină de emoții, resentimente, speranțe și stări despre ieri, azi, mâine. Nimic nu trebuie să fi fost perfect și nici nu a fost. Dezideratele rămân aproape doar ca punct de referință, dar mereu ca echilibre iluzorii în mișcare. Te apasă, te strânge de corp până îți expui gâtul, apoi se uită în ochii tăi adânc și îți spune fără cuvinte: îmi aparții. Și tu știi că nu e așa, dar din când în când e OK să te lași ... pur și simplu să te lași, ca într-o plută pe valuri învolburate. Valuri, valuri, valuri și puhoaie de gri. Ca atunci când te calmezi doar după ce ai trântit cinci farfurii și odată cu ele, ai scos din tine și dracii care te strigă din toți rărunchii ...  Și nu știi sigur dacă îți place sau nu ce vezi, cu siguranță ceva e acolo care te atrage ca un magnet ... dar ți-e frică pentru că nu știi ce e dincolo de.  Te ține convingerea că griurile nu au final decât în culori. Vii. E riscan

Posibil că am citit mai mult decât mi-ar fi fost util pentru a înțelege de ce fac anumite lucruri și cum de ajung să judec ce nu înțeleg. Căci în mod evident, fac și facem asta, doar că în proporții mai mari sau mai mici, in funcție de anumiți factori. Individuali. Unul din ei este răspunsul la întrebarea* Cu ce mesaje ai crescut în familia ta legat de oamenii care sunt diferiți de voi? Încep să acord din ce în ce mai multe circumstanțe atenuante pe fondul acestui determinism genetic / familial / educațional. Cred că dacă ne-am pune serios problema influenței pe care mediul ne-a lăsat-o comparativ cu propriul nostru aport intelectual, am fi cu mult mai puțin aroganți și siguri de puterea proprie. Sigur, ea există și pe măsura conștientizării limitelor, puterea acestui determinism pălește ... dar totuși, traseele majore în raport cu noi înșine și lumea cred că au fost săpate. Și așa cum există bagajele diferențelor de opinie dintre noi și părinții / familiile noastre, tot așa există și

Cred că ceea ce pentru unii pare noroc, este de fapt ajutorul oferit de univers pentru cei care nu știu să se ajute singuri.

Da, se poate să-mi fie dor și totuși să mă bucur că nu mai ești în viața mea. La fel cum pot să continui să te iubesc, dar de la distanță și dintr-un alt loc. Mult mai bun. Mult mai intens. Mult mai curat. Mult mai asumat. 

 Și dacă ai fi ales să te naști, oare ai fi zis DA?

atunci când te bucuri că s-a întâmplat și ești trist că s-a terminat.

Tiff 2021 - al 20-lea an al festivalului, unul în care îmi planificasem un program full house de evadare din arșița bucureșteană și o imersare totală în sălile de cinema ale Clujului. În materie de proiecții, sunt cea mai dedicată și prolifică persoană pe care o cunosc. Sunt în stare de mănânc doar iaurt cu popcorn toată ziua și să fac slalom 10 ore pe zi timp de 10 zile între cinematografe, doar pentru a vedea cât mai multe filme care sună a must see. Așa am făcut în trecut, așa aș fi făcut și anul ăsta. Mi-am securizat cea mai faină cazare, biletul perfect de avion, mixul de abonament + bilete optim pentru toată perioada festivalului. Am observat că Tiff-ul adună multe, foarte multe categorii de public pe o axă de la doritori de party-uri și vedetisme până la adevărații cinefili.  Presupun că este în regulă să fii oricum atâta vreme cât festivalul oferă câte un debușeu pentru toate orgoliile și pasiunile. Dar da, cu siguranță Clujul e diferit și foarte special în perioada asta a anul

Există momente și etape de viață în care ajungi să faci lucruri care nu doar că nu îți plac, dar care îți și fură din energie. Numai că le faci fără să comentezi. Ciocul mic, joc de glezne și faci ca la abuzul din care nu poți să ieși: închizi ochii și speri să se termine repede. Doar nu putem face în viață doar ce ne place, nu? Și apoi vin momentele în care ești în fața fix acelorași scenarii de lucruri care nu îți plac și pe care se cuvine să le faci, dar în raport cu care ești blocat.  Așa că pur și simplu stai și te uiți în ochii lor, parcă încercând să-ți forțezi un NU pe care să li-l trântești în brațe.  Care e diferența între prima situație în care taci și faci, nefericit fiind și a doua în care taci și nu faci, tot nefericit fiind? Faptul ca în a doua situație știi că ai o opțiune. Știi că se poate altfel. Știi că tu poți altceva. Și imediat ulterior acestei conștientizări, te întrebi cum de ești acolo?  Cum de te ții acolo? Normal să fii blocat în fața unei situații care î

ieri s-a întâmplat să fiu în aceeași cameră cu oameni de vârste destul de diverse, de la 25 la 45 de ani. mă uitam la noi toți și mă întrebam care e diferența care ne separă și în același timp, care ne apropie. că nu e vorba de personalitate, de skill-uri, de talente, de dorințe, de nevoi, de traume ... ci de cu totul altceva.  e vorba de faptul că unii din noi au luat parte la viață mai mult de decât alții. asta-i tot, până la urmă.

 Cred că ori de câte ori avem nevoie de iubire, de fapt avem nevoie de noi.

E văzut diferit și are valențe diverse pentru fiecare din noi. Pentru unii este dependență, pentru alții este refulare sau defulare, pentru alții este un hobby și o activitate plăcută de făcut după ce îți bei cafeaua, pentru alții este o meserie, pentru alții este consumerism sau masturbare reciprocă. Iar pentru alții este energie și o conectare spirituală autentică. Și e OK, probabil, să difere părerile, atâta vreme cât știm unde suntem noi pe scala asta de valori și ce raportare avem la sex: ce dăm și ce avem nevoie să primim prin el.

Cele mai frumoase zile sunt cele ca azi, în care privesc în ochi puterea creatoare a întunecimilor și o iau cu mine, o propulsez, mă propulsează, ne potențăm reciproc și totul dospește miraculos. Apoi ne uităm unul în ochii celuilalt și ne spunem cu indulgență, compasiune și pe tonul iubiților co-dependenți că nu avem cum să ne fim reciproc suficienți atâta vreme cât ne pilotează mobiluri patologice complet diferite. Atâta vreme cât ne limitează nevoia de a căpușa puterea celuilalt. Sau slăbiciunea, în zilele bune. Atâta vreme cât nu putem fi fericiți sau compleți pe cont propriu.  Ne iubim și atragem inimaginabil de mult. În stilul chimiei aceleia din filme pe care ne-o dorim de numa’, dar care e voalul unei boli emoționale greu de dus și adesea negată sau trecută cu vederea.  Într-atât de inimaginabil si adictiv suntem legați, încât ni se sustrage din fața logicii si inimii. Pur și simplu, ne suntem exact ce ne trebuie pentru extincție.  Cât de aproape poți fi de a face din speranța

Pentru un om pentru care luarea deciziilor este problematică, are sens să nu poată spune ușor NU. Iar un om care nu ia decizii ușor, își asumă foarte multe responsabilități, deci spune multe DA-uri. Pentru că NU este o decizie. Și DA este o responsabilitate. Am dat de un citat frumos pe tema asta: Saying NO is so powerful because it preserves the opportunity to say YES. ( Brent Beshore ).

Am auzit recent într-un comedy show al lui Hannah Gadsby o perspectivă interesantă asupra misoginismului. Ea prezenta misogonismul ca pe o boală mentală, pentru că cei care o au, urăsc ceea ce doresc.  Mda, interesant.

 în momentul în care ne baricadăm vulnerabilitățile, închidem orice posibilitate de conversație reală.

nu știu exact spre ce ne îndreptăm cu expunerile online și curentele feministo-exploratorii-defulato-deșănțate, dar cred ca tindem spre exces. este clar că suntem în plin curent de acceptare a vulnerabilităților noastre, a punctelor slabe, a aspectelor care nu ne convin la noi, a eliberării de măști sociale și a discursului (mai mult sau mai puțin autentic) despre autenticitate. și e OK să vorbim despre asta într-o societate pervertită de trauma colectivă a suspiciunii și a lipsei de încredere în tot. doar că mă gândesc la următorul lucru: expunerea online este ca o scenă, deci ca un spațiu care nu poate exista fără audiență.  noi toți suntem audiența, cei care putem să ne uităm la spectacol, să mutăm canalul sau să trăim în viața imediată. ce face ca un spectacol sa fie bun? păi un mesaj interesant cu care rămâi, o pornire introspectivă, o stare de bine și extaz creativ, o suscitare a imaginației, o bucurie de a privi talentul cum îți transformă realitatea. ce spectacol simțiți că ved

ieșirea din dependență nu este un scop în sine sau ceva ce poți sărbători, ci mai degrabă o experiență pe care alegi să o traversezi... sau nu. văd în durere un instrument de înțelegere a vieții (desigur, dacă vorbim de durere autentică, nu autoindusă) dar e incomodă, enervantă, greu de dus, te lovește, te pișcă, te strânge de gât și de inimă, te face să te chircești în tine însuți. normal, durerea doare. dar dacă nu va durea azi, te va durea data viitoare, pentru că până nu-ți tragi concluziile și până nu te vindeci, rămâi o gâscă prin apă care fuge de umbra ei.  fuga este uneori o fațetă a evitării durerii, dar alteori, chiar ne-fuga și încremenirea în stază pot fi simptome de alegere a celei mai ușoare căi. atâta vreme cât fugi înspre și nu fugi de , e OK. dependența, însă, este o cârjă care te spală pe creier în momentele pe care nu știi cum să le gestionezi, îți dă reset și face să pară că ce nu-ți place nu există, te anesteziază în tot ce refuzi să trăiești. poate să ia naștere