RALUCA MIHĂILĂ

cât de mult cât de neașteptat și cât de frumos se poate transforma iubirea,  dacă are loc și dacă i se oferă ocazia.

I love you, but I don't need you. I do not expect you to provide love for me and nothing you can do or seize doing can make me happy or miserable. This is the kindest thing you could say to your partner to relieve him of the burden of producing happiness for you. They will never satisfy that demand for you and sooner or later you will feel let down by them, Why not simply relieve your partner of that impossible demand right at the beginning of your relationship?  The quality of your relationship will improve tenfold as a result. And those of you who are not in intimate relationships, who seek them or any other object or activity or state, make sure that you don't seek that relationship with the belief that it will make you happy.  If you enter into a relationship with the belief that it will make you happy, you can be absolutely certain that it will one day make you miserable. This is not a reason for not seeking an intimate relationship. It is a reason for not seeking happines

Oh, câtă plenitudine în cerul de afară! În norii grei și gri ... în atmosfera joasă, încărcată și plină de emoții, resentimente, speranțe și stări despre ieri, azi, mâine. Nimic nu trebuie să fi fost perfect și nici nu a fost. Dezideratele rămân aproape doar ca punct de referință, dar mereu ca echilibre iluzorii în mișcare. Te apasă, te strânge de corp până îți expui gâtul, apoi se uită în ochii tăi adânc și îți spune fără cuvinte: îmi aparții. Și tu știi că nu e așa, dar din când în când e OK să te lași ... pur și simplu să te lași, ca într-o plută pe valuri învolburate. Valuri, valuri, valuri și puhoaie de gri. Ca atunci când te calmezi doar după ce ai trântit cinci farfurii și odată cu ele, ai scos din tine și dracii care te strigă din toți rărunchii ...  Și nu știi sigur dacă îți place sau nu ce vezi, cu siguranță ceva e acolo care te atrage ca un magnet ... dar ți-e frică pentru că nu știi ce e dincolo de.  Te ține convingerea că griurile nu au final decât în culori. Vii. E riscan

Posibil că am citit mai mult decât mi-ar fi fost util pentru a înțelege de ce fac anumite lucruri și cum de ajung să judec ce nu înțeleg. Căci în mod evident, fac și facem asta, doar că în proporții mai mari sau mai mici, in funcție de anumiți factori. Individuali. Unul din ei este răspunsul la întrebarea* Cu ce mesaje ai crescut în familia ta legat de oamenii care sunt diferiți de voi? Încep să acord din ce în ce mai multe circumstanțe atenuante pe fondul acestui determinism genetic / familial / educațional. Cred că dacă ne-am pune serios problema influenței pe care mediul ne-a lăsat-o comparativ cu propriul nostru aport intelectual, am fi cu mult mai puțin aroganți și siguri de puterea proprie. Sigur, ea există și pe măsura conștientizării limitelor, puterea acestui determinism pălește ... dar totuși, traseele majore în raport cu noi înșine și lumea cred că au fost săpate. Și așa cum există bagajele diferențelor de opinie dintre noi și părinții / familiile noastre, tot așa există și

Cred că ceea ce pentru unii pare noroc, este de fapt ajutorul oferit de univers pentru cei care nu știu să se ajute singuri.

Da, se poate să-mi fie dor și totuși să mă bucur că nu mai ești în viața mea. La fel cum pot să continui să te iubesc, dar de la distanță și dintr-un alt loc. Mult mai bun. Mult mai intens. Mult mai curat. Mult mai asumat. 

 Și dacă ai fi ales să te naști, oare ai fi zis DA?

atunci când te bucuri că s-a întâmplat și ești trist că s-a terminat.

Tiff 2021 - al 20-lea an al festivalului, unul în care îmi planificasem un program full house de evadare din arșița bucureșteană și o imersare totală în sălile de cinema ale Clujului. În materie de proiecții, sunt cea mai dedicată și prolifică persoană pe care o cunosc. Sunt în stare de mănânc doar iaurt cu popcorn toată ziua și să fac slalom 10 ore pe zi timp de 10 zile între cinematografe, doar pentru a vedea cât mai multe filme care sună a must see. Așa am făcut în trecut, așa aș fi făcut și anul ăsta. Mi-am securizat cea mai faină cazare, biletul perfect de avion, mixul de abonament + bilete optim pentru toată perioada festivalului. Am observat că Tiff-ul adună multe, foarte multe categorii de public pe o axă de la doritori de party-uri și vedetisme până la adevărații cinefili.  Presupun că este în regulă să fii oricum atâta vreme cât festivalul oferă câte un debușeu pentru toate orgoliile și pasiunile. Dar da, cu siguranță Clujul e diferit și foarte special în perioada asta a anul

Există momente și etape de viață în care ajungi să faci lucruri care nu doar că nu îți plac, dar care îți și fură din energie. Numai că le faci fără să comentezi. Ciocul mic, joc de glezne și faci ca la abuzul din care nu poți să ieși: închizi ochii și speri să se termine repede. Doar nu putem face în viață doar ce ne place, nu? Și apoi vin momentele în care ești în fața fix acelorași scenarii de lucruri care nu îți plac și pe care se cuvine să le faci, dar în raport cu care ești blocat.  Așa că pur și simplu stai și te uiți în ochii lor, parcă încercând să-ți forțezi un NU pe care să li-l trântești în brațe.  Care e diferența între prima situație în care taci și faci, nefericit fiind și a doua în care taci și nu faci, tot nefericit fiind? Faptul ca în a doua situație știi că ai o opțiune. Știi că se poate altfel. Știi că tu poți altceva. Și imediat ulterior acestei conștientizări, te întrebi cum de ești acolo?  Cum de te ții acolo? Normal să fii blocat în fața unei situații care î

ieri s-a întâmplat să fiu în aceeași cameră cu oameni de vârste destul de diverse, de la 25 la 45 de ani. mă uitam la noi toți și mă întrebam care e diferența care ne separă și în același timp, care ne apropie. că nu e vorba de personalitate, de skill-uri, de talente, de dorințe, de nevoi, de traume ... ci de cu totul altceva.  e vorba de faptul că unii din noi au luat parte la viață mai mult de decât alții. asta-i tot, până la urmă.

 Cred că ori de câte ori avem nevoie de iubire, de fapt avem nevoie de noi.

E văzut diferit și are valențe diverse pentru fiecare din noi. Pentru unii este dependență, pentru alții este refulare sau defulare, pentru alții este un hobby și o activitate plăcută de făcut după ce îți bei cafeaua, pentru alții este o meserie, pentru alții este consumerism sau masturbare reciprocă. Iar pentru alții este energie și o conectare spirituală autentică. Și e OK, probabil, să difere părerile, atâta vreme cât știm unde suntem noi pe scala asta de valori și ce raportare avem la sex: ce dăm și ce avem nevoie să primim prin el.

Cele mai frumoase zile sunt cele ca azi, în care privesc în ochi puterea creatoare a întunecimilor și o iau cu mine, o propulsez, mă propulsează, ne potențăm reciproc și totul dospește miraculos. Apoi ne uităm unul în ochii celuilalt și ne spunem cu indulgență, compasiune și pe tonul iubiților co-dependenți că nu avem cum să ne fim reciproc suficienți atâta vreme cât ne pilotează mobiluri patologice complet diferite. Atâta vreme cât ne limitează nevoia de a căpușa puterea celuilalt. Sau slăbiciunea, în zilele bune. Atâta vreme cât nu putem fi fericiți sau compleți pe cont propriu.  Ne iubim și atragem inimaginabil de mult. În stilul chimiei aceleia din filme pe care ne-o dorim de numa’, dar care e voalul unei boli emoționale greu de dus și adesea negată sau trecută cu vederea.  Într-atât de inimaginabil si adictiv suntem legați, încât ni se sustrage din fața logicii si inimii. Pur și simplu, ne suntem exact ce ne trebuie pentru extincție.  Cât de aproape poți fi de a face din speranța

Pentru un om pentru care luarea deciziilor este problematică, are sens să nu poată spune ușor NU. Iar un om care nu ia decizii ușor, își asumă foarte multe responsabilități, deci spune multe DA-uri. Pentru că NU este o decizie. Și DA este o responsabilitate. Am dat de un citat frumos pe tema asta: Saying NO is so powerful because it preserves the opportunity to say YES. ( Brent Beshore ).

Am auzit recent într-un comedy show al lui Hannah Gadsby o perspectivă interesantă asupra misoginismului. Ea prezenta misogonismul ca pe o boală mentală, pentru că cei care o au, urăsc ceea ce doresc.  Mda, interesant.

 în momentul în care ne baricadăm vulnerabilitățile, închidem orice posibilitate de conversație reală.

nu știu exact spre ce ne îndreptăm cu expunerile online și curentele feministo-exploratorii-defulato-deșănțate, dar cred ca tindem spre exces. este clar că suntem în plin curent de acceptare a vulnerabilităților noastre, a punctelor slabe, a aspectelor care nu ne convin la noi, a eliberării de măști sociale și a discursului (mai mult sau mai puțin autentic) despre autenticitate. și e OK să vorbim despre asta într-o societate pervertită de trauma colectivă a suspiciunii și a lipsei de încredere în tot. doar că mă gândesc la următorul lucru: expunerea online este ca o scenă, deci ca un spațiu care nu poate exista fără audiență.  noi toți suntem audiența, cei care putem să ne uităm la spectacol, să mutăm canalul sau să trăim în viața imediată. ce face ca un spectacol sa fie bun? păi un mesaj interesant cu care rămâi, o pornire introspectivă, o stare de bine și extaz creativ, o suscitare a imaginației, o bucurie de a privi talentul cum îți transformă realitatea. ce spectacol simțiți că ved

ieșirea din dependență nu este un scop în sine sau ceva ce poți sărbători, ci mai degrabă o experiență pe care alegi să o traversezi... sau nu. văd în durere un instrument de înțelegere a vieții (desigur, dacă vorbim de durere autentică, nu autoindusă) dar e incomodă, enervantă, greu de dus, te lovește, te pișcă, te strânge de gât și de inimă, te face să te chircești în tine însuți. normal, durerea doare. dar dacă nu va durea azi, te va durea data viitoare, pentru că până nu-ți tragi concluziile și până nu te vindeci, rămâi o gâscă prin apă care fuge de umbra ei.  fuga este uneori o fațetă a evitării durerii, dar alteori, chiar ne-fuga și încremenirea în stază pot fi simptome de alegere a celei mai ușoare căi. atâta vreme cât fugi înspre și nu fugi de , e OK. dependența, însă, este o cârjă care te spală pe creier în momentele pe care nu știi cum să le gestionezi, îți dă reset și face să pară că ce nu-ți place nu există, te anesteziază în tot ce refuzi să trăiești. poate să ia naștere

Toți știm care este algoritmul inteligenței artificiale din social media. Ce nu (vrem) să știm este că algoritmul minții este același. Primești mai mult din lucrul pe care dai click.

Cel mai simplu lucru din lume, cred, este să dai vina pe alții și să îți plângi de milă. Dacă ai, că ai, dacă n-ai, că n-ai, dacă vrei, că vrei, dacă nu poți, că nu poți și tot așa. O smiorcăială continuă care te umple de energie și totodată frustrare și supărări pentru că te lasă cu impresia că e mereu vina celorlalți pentru neajunsurile tale. Așa încât eu văd un singur motiv pentru care alegerea de a fi liber este, cu adevărat, un act de curaj. Nu îți mai permite să te victimizezi. Nu pot să cred că mi se întâmplă asta • Am făcut atâtea pentru el/ea • Putea fi atât de frumos dacă lucrurile ar fi stat altfel • Întotdeauna am dat totul, dar nu am primit înapoi nici jumătate • După câte am făcut, primesc asta? • Nu m-a înțeles niciodată • Nimeni nu mă ajută, doar eu mă pot ajuta pe mine • Nu am ce să fac, oricât aș încerca. Nu știu dacă sună a replici / gânduri cunoscute, dar dacă totuși nu ;), există câteva trăsături clare ale celor care se complac în victimizare. - evitarea responsabi

Heartbreak is unpreventable; the natural outcome of caring for people and things over which we have no control , of holding in our affections those who inevitably move beyond our line of sight.     Heartbreak begins the moment we are asked to let go but cannot , in other words, it colors and inhabits and magnifies each and every day; heartbreak is not a visitation, but a path that human beings follow through even the most average life. Heartbreak is an indication of our sincerity : in a love relationship, in a life's work, in trying to learn a musical instrument, in the attempt to shape a better more generous self. Heartbreak is the beautifully helpless side of love and affection and is just as much an essence and emblem of care as the spiritual athlete's quick but abstract ability to let go. Heartbreak has its own way of inhabiting time and its own beautiful and trying patience in coming and going.     Heartbreak is how we mature ; yet we use the word heartbreak as if it onl

Cred în a doua șansă pentru fiecare. Fie om, companie sau idee, toți și toate pot primi a doua șansă. Cu o singură excepție: să nu persiste în greșeală. Pe această logică, nu aș acorda companiilor (producătoare de tutun, să zicem) dreptul de a-și curăța  imaginea  publică prin "certificate verzi" ascunse în acte prezentabile de CSR. Când faci averi dintr-un rău propagat cu bună știință în societate, cred că nu meriți dreptul de a te căi, decât dacă renunți la activitatea negativă sau dacă o recadrezi printr-una morală și sustenabilă.

am uneori senzația că ne menținem fericirea ca scop tocmai pentru a nu rămâne fără ocupație pentru că dacă rămânem fără ocupație, nu mai simțim că existăm, căci uităm că existăm în afara experienței imediate. și menținând fericirea ca scop ne obligă, practic, să o tot căutăm unde nu e de găsit.

A m observat ceva de mult timp. Acum mi-e și clar. Să-i spunem diferență culturală. Sau food for thought. În zona Brașovului, de unde vin eu, urările standard orbitează în jurul lui "spor!" și "zi bună". În București, orasul meu adoptiv și în care trăiesc cu drag de peste 18 ani, urarea cel mai des întâlnită este "zi ușoară!" Concluzie? Unii aspiră(m) la energie și lucruri bine făcute, alții la minima rezistență și cel mult, la hedonism.

letting go  nu e ceva ce începi să faci, ci ceva ce NU mai faci, pentru că te obligă să lași în urmă lucruri, oameni și obiceiuri care nu mai servesc intențiilor și nevoilor tale. mare diferență. sursa foto: burst

oamenii îți arată adesea cine sunt. fie că în prima zi, fie că în prima lună, fie că în primul an. crede-i și încearcă să nu-ți mai vinzi amăgiri de tipul "ah, n-a vrut", "ah, n-a știut".  au vrut, au știut, au făcut ce au putut conform cu cine sunt. crede-i. nu-i subestima, nu-i supraestima. uite-te atent și crede ce vezi. sursa foto: burst

Am în anturajul meu extins de cunoștințe, persoane care nu doar că încurajează, dar chiar practică mica evaziune fiscală și / sau micul nepotism   ... Cum? În ce formă? Păi e vorba de servicii private pe care le accesează în mod constant și în varianta lor cea mai profund nefiscalizată - de la terapie individuală la servicii de spălat mașina, workshopuri sau meditații pentru copiii lor și până la pilele binecunoscute pentru diverse avantaje proprii.  Și atenție, nu mă refer aici la networking (noi ne cunoaștem și știu că te pot ajuta, așa că te pot pune în relație cu x și tu te descurci de acolo), ci la pile (eu știu pe cineva căruia îi dau un telefon ca să îți dea ție un contract din care îmi iau și eu ceva sub o altă formă). Totul, desigur, sub egida publică "e varză în țara asta coruptă, nu o să ne vindecăm niciodată". Consider că cei care fac toate astea sunt niște puncte de îmbolnăvire constantă, chiar dacă la scară mică, a unui suferind cronic.           "Hai mă la

 Nu aș fi putut să construiesc mai bine acest dialog.

  Om: ia, hai, pleacă de aici, am nevoie de habitatul tău să îl fac pe al meu mai mare și mishteau. Liliac: dar ... cum, asa pur și simplu? Om: da, pentru că pot. Liliac: dar ce fac eu te ajută și pe tine. Om: nu mă interesează, hai pa! Liliac: dar o să îți faci și ție rău. Avem nevoie unii de alții. Om: hai pa, n-auzi? nu mai am loc de tine așa că, dispari! Liliac: sunt stresat. Om: extraordinar, las' că îți trece. Liliac: sunt foarte stresat ... voi, oamenii, sunteți cu susul în jos. Cu ultimele puteri înainte de exterminare, liliacul a făcut caca și a transmis oamenilor COVID și Nipah. Restul va fi fost istorie. Detalii despre întreaga poveste, cu răbdare, aici .