dupa plata si rasplans

Da, si ce daca plang?

Multi ar vedea in asta supremul semn de slabiciune, pentru ca nu mai poti sa contii. Asa ca dai afara. 

Dar cum ar putea fi acesta crispare un semn de tarie? Un act de curaj?

Nu, nu cred asta. Cred ca pur si simplu durerile se cer simtite si trebuie planse, scoase, nicidecum tinute inauntru. Ar fi egoist sa le tinem captive.

Sunt energii care trebuie sa circule. Sa spele. Sa curete.

Sa antreneze tot ce nu mai are ce cauta acolo.

Mi-e clar ca plang a despartire, are izul ala de ... stacojiu, de nostalgie apriorica, de toamna, de "a fost" ... desi nu avem o hotarare data de vreo schema de arbitraj. 

Dar pe bune, pana si juriul ... nu este el doar o conventie fata de o decizie deja luata?

Asta se intampla. Desprind ceva. De fapt asist la desprinderea a ceva care s-a cojit si nu mai are in ce sa se tina.

Iar pojghita aia cade odata cu ce se tinea in ea.

Pot fi chiar eu cea care o sa-mi dau drumul ... cea care pana ieri se iluziona cu noi intr-un intotdeauna impreuna.

Pot fi eu cea care ma las in urma intrucatva. Acea "eu" care avea incredere mai mult decat se sustinea pe argumente si fapte.

Unii ar numi asta iluzie. Cine sa mai stie? Si de ce sa etichetam asa de repede?

Non being energies nu se inchid in patratele.

Ce faci cand persoana pe care o iubesti reuseste ceva? 

Te bucuri sau ... te lasi involuntar invecinat cu invidia?

Cate nervuri am apucat sa ne aducem impreuna!

Si cat de repede a fost totul.

Si totusi, cat de incet si sigur mergeam spre noi insine. Cat de plini de incredere paseam! Cat de incredibil de frumos! Si ce frumosi, noi doi si el, cuplul, aceasta constructie separata de noi pe care credeam ca niciodata nu vom uita sa o udam cu dragoste!

Ce infinit pare timpul cand totul merge bine!

M-ar durea prea tare daca te-as mai lasa sa ma ranesti.

Poate n-ai apucat sa afli asta despre mine, dar eu nu fac nimic pe jumatati de masura.

Si pentru ca micuta noastra viata impreuna a ajuns la asta, m-am desprins. Ma prind repede, desi nu las sa se vada. Si ai crezut, poate, ca daca nu zic, nu vad? Si stiu ca asta a fost doar varf de iceberg ... 

Motto-ul de aici e atat de simplu ... atat de simplu ... si totusi un filtru prin care atat de putine lucruri apuca sa treaca!

“Caracterul omului poate fi dedus din manifestările lui mărunte. Pentru lucrurile importante oamenii își iau precauții; în gesturile mici ei se manifestă după natura lor și fără a-și da osteneala să se mai ascundă.”

[Teorie.

Cred ca un barbat trebuie sa aiba pāsare, sa fie atent cu femeia de langa el; si nu pentru ca ea ar fi de portelan, ci pentru a-i arata ca e importanta, ca valoreaza. Chiar daca ea stie ca e, faptul ca o citeste in ochii celui iubit este, poate, cel mai frumos te iubesc.

Si absolut, merge in ambele sensuri.]

Asa ca acum vad cum ma indepartez de tine cu fiecare respiratie.

Si oricat mi-as dori sa nu fie asa, am nevoie sa respir. Asa ca trebuie sa o fac, indiferent ce implica asta. Uneori, cand inspir, simt ca te apropii din nou ... doar ca de data asta nu mai poti ramane. Iar expiratia sigileaza un nou hiatus geografic.

Dar in acelasi timp, desi indepartata fizic, ma intalnesc cu tine in alt spatiu, in care te vad mai bine si te iubesc mai adevarat. Pentru ca nu ne mai impiedicam de nimicurile de zi cu zi care nu se ridica la nivelul stratosferic al intentiilor si al visurilor noastre.

Stim amandoi ca mai importanta decat designul de idei e executia lui.

Sa fie un vis mai valoros decat banalul zilelor in care, cum ziceai eu, "doar stam"?

Eu cred ca nu.

Si vai, am tras nadejde ca le putem avea pe ambele. Am indraznit sa sper din toata inima.

Ne-am intamplat.

Atat a fost. Cel putin in editia de vara-toamna de anul asta.

Dar cumva cred ca mi te transmit prin B. Pentru ca pare ca ea stie sa faca ce as face si eu acum, daca as fi acolo.

Nu esti singur. Ma ai prin tot ce am deschis si las cu tine.

Si mi-e dor de fiecare fibra, privire si fir de suflet din tine.

As putea sa-ti desenez respiratiile, zambetul, intentiile si corpul din memorie. Tin minte totul ca pe niste cadre suprapuse intr-un teanc coerent de "o viata pe repede inainte".

Cumva ma tem ca reciproca nu este valabila si poate, pe undeva, e posibil sa fi iubit eu cat pentru amandoi. 

Ce doare cel mai tare acum?

Nevoia de intrerupere de potential.

Si doare dincolo de julituri, mototoleli sau vanatai. Doare existential. Foarte adanc.

Da, deci eu o sa continui sa respir.

Si raman cu mine to move on with.

I am enough.

To be.

To receive.

To give.