in fata ta

in prezenta ta nu simt a-mi spune parerile
mi le identific, dar imi vine sa le pastrez pentru mine
nu am cheile pentru usa unui "acasa" complet
asa ca in plus fata de taciturnismul propriu mie, aleg sa tac pentru a puncta alegerea non comunicarii noastre verbale

de ce?
pentru ca pun mai mult pret pe senzorial, asa ca il incurajez sa ia locului ratiunii
pentru ca te-am investit cu multa incredere inainte de a constata lipsa-ti de rabdare si timp in ceea ce ma priveste
deoarece nu am observat decat tarziu ca putinul timp pe care il avem il grabesti ... si vrei sa il populezi cu multe cuvinte, stari, actiuni, replici, in loc sa ne luam ragazul de a fi impreuna...si atat.
ar mai fi un motiv: pentru ca ti-am constatat puterea de a fi tu cel care alegi cand imi vorbesti
te-am lasat, te las si te voi lasa in continuare sa faci lucrurile asa cum iti doresti
nu in permisiuni sau in lipsa lor stau esentele, ci in surpasarea lor prin firesc

ma intreb uneori ce ar iesi daca ti-ai oferi ragazul de a astepta suficient cat sa ma simt confortabil sa iti vorbesc cu adevarat
si desigur ca nu ma refer numai la cuvinte aici ...
si dupa ce ma intreb, imi aduc aminte ca nu are rost sa ma intreb si trec mai departe :)

lui "poti sa faci orice cu mine" spus des si apasat i se opune foarte subtilul dezacord transant.
ma amuza cand te aud spunandu-mi ca iti pot face orice ... pentru ca pari sa vrei sa crezi asta cu adevarat.

ma agiti in aceeasi masura in care ma linistesti sau zapacesti complet.

sigur ca nu fiecare tacere de-a mea trebuie interpretata excesiv sau considerata un rezultat al alegerii de a nu spune nimic
exista si taceri purtatoare de o stare foarte profunda de bine
o stare prin care imi este de ajuns sa fiu si orice cuvant ar intrerupe acest continuum

imi place foarte mult sa te ascult ... indiferent de ce ai avea de spus
esti o bucurie de care nu ma satur!
iar cand vorbesti despre mine fac exercitiul de a ma vedea si eu in acelasi multicolor, diafan, dulce-acrisor presarat cu note de varf de un mosc lemnos patrunzator

nu stiu ce sa fac cu aceasta contrapondere intre entuziasmul aprecierilor pozitive si momentele de atentionari dojenitoare ... sunt atat de desincroniza(n)te, incat ma fac sa cred ca trebuie sa aleg in ce sa cred
ele de fapt sunt un mix intre doi poli

dar cum mixezi doua extreme?
poti cel mult, cred eu, sa le permiti convietuirea pana cand una din ele ajunge sa domine

te iubesc
pur si simplu
nu mi se pare, nu o spun intr-atat de des incat sa para banal, si nici prea rar pentru a lasa nerostit un adevar care imi bucura toata fiinta
o spun cand simt ca isi cere rostirea ... in rest, o traiesc.

da!
dar "te iubesc" nu este suficient, nu este corect, nu este conform cu ceea ce simt sa iti transmit cu adevarat
cuvintele de care am nevoie nu m-au gasit inca.

si nu, dragul meu, nu este o singura posibila interpretare a unui mesaj de pe un tricou, nu trebuie sa avem cu totii aceeasi parere despre o industrie, nu este gresit sa fii emotionat de ceva ce tie ti se pare o impostura ... totul, dar absolut totul in lumea asta suporta o nuanta si cu totii meritam a fi ascultati inainte de a fi desconsiderati in subiectivismul nostru.

fiinta ta, cu tot ce am cunoscut pana acum si cu tot ce mi-am imaginat acolo unde nu am putut cunoaste ma completeaza, ma repozitioneaza, ma ghideaza, ma distrage ... si toate peste toate ma face sa ma simt un om mai bun.

iar alaturarea fiintelor noastre desincronizate nu poate sa inchida, cel putin nu inca, golul umplut acum de "cum ar fi sa fie altfel?"