Dulce nefericire ...

Sunt nefericita ... azi, acum.

Asum o stare spunand asta.

Ma inteleg si ma pun pe masa disecarilor cu sange rece.

Nefericirea este o alegere.

Si in mod clar am ales constient sa ajung aici.

Stiam exact spre ce ma indrept, si totusi am sperat ca ma pot supraincarca intr-atat incat sa fiu eu insami o contrapondere in fata unor forte infinit mai mari decat mine.

Marinimia naturii mi-a batut intr-o seara la usa si mi-a spus sa am grija sa nu ma pierd in incercarea de a-mi testa limitele pentru ca asa scrie in cartile de duzina de dezvoltare personala.

Mania retelelor sociale si a extraselor de 'fericire' din vietile altora m-au facut sa aleg sa nu mai aleg ajungand acum sa nu mai pot sa o fac ... stau in fata a mai multe optiuni si aproape ca as vrea sa le fac pe toate, gasesc argumente pro pentru fiecare din ele.
Teama a ceea ce as putea rata* atunci cand optez ma opreste din a-mi mai dori sa o fac si cel mai grav, de a intelege de ce e crucial sa fac asta: pentru ca ar insemna sa stiu ce vreau...de fapt.

Primul lucru in seri ca cea pe care o traiesc acum este sa ma gandesc "cum de?", insa continuarea nu este asa cum v-ati astepta "cum de am ajuns aici?" ci "cum de nu m-am ascultat?"

Tentatia de a face lucrurile contrar intuitiei si bazat pe logica este imensa...avem ani de educatie in spate pentru a ajunge sa ne domesticim salbaticia miraculoasa a inteligentei native.

Ce nu te omoara te face mai puternic DACA nu te omoara.

Maine este Valentine's Day, o zi a carei semnificatie este tradusa de fiecare din noi dupa bunul sau plac si dupa cum ii dicteaza inima.

Pentru mine este o zi a celebrarii iubirii in toate formele ei.

In fiecare an din ultimii multi am petrecut-o singura, pentru ca anturajele mele ori au inteles prin ea iubirea de cuplu, ori nu o suporta.

O reinterpretare abuziva a ceea ce este si aduce iubirea in viata noastra.

Nu pot sarbatori trunchieri de adevar.

Asa ca sarbatoresc neinsotita toate relatiile care pun valoare in mine, care ma incarca sufleteste, care ma aduc mai aproape de cine sunt, care ma invata cum sa fiu si cum sa nu fiu, care ma fac om.

Caut semnificatie in ceea ce fac ... si in momentul de fata nu o mai gasesc, semn ca voi apela la logica pentru a incropi una de avarie.

Simt ca impart bine prin unele locuri prin care trec, dar prin altele imi scot la iveala incarcarea negativa....suntem incomparabil mai duri cu apropiatii decat suntem cu strainii din viata noastra.

De ce am dus nedreptatea atat de departe?

Pentru  ca stim ca daca ne purtam urat cu necunoscutii suntem penalizati pe loc, in schimb oamenii dragi ne iarta. Mereu. Ii ranim, dar ne raman alaturi. Si ne bazam pe asta intr-un mod profund necrutator si  lipsit de iubire.

Ani de zile am crezut ca sunt pe poteca buna daca ma intreb "meritam doar ce putem obtine?" fara sa imi dau seama ca involuntar imi cautam un pilon al dreptatii exterior mie, un cenzor care imprastie cu adevaruri "dupa merit".

"Pe lumea asta, ori ai capacitatea de a tolera defectele, ori ramai singur. Totul depinde, in cele din urma, de felul cum reusesti sa impaci iluziile cu dezamagirea. Daca reusesti sa le acorzi cantitate egala, esti persoana sociala, daca nu, te inscrii la singuratici."**

Cred ca cele de mai sus trebuie citite si in cheia a noua insine...si a autoacceptarii pentru a evita alienarea de sufletul nostru.

Ah, tentatia de a gasi validare in ceilalti ... de a cauta macar pe cineva care sa iti impartaseasca modul de a gandi ca sa simti ca se justifica sa fii aspru cu minciuna, sa invalidezi slabiciunea, sa te feresti ca de ciuma de cei pe care ii numesti 'prosti', sa pui semn egal intre bunatate si naivitate sau duritate orgolioasa si tarie de caracter ... pana ajungi sa te crezi rasa superioara. Cumplita boala!

Sunt nefericita pentru ca am ajuns sa imi spun intr-un ritm obsedant ca trebuie sa fac lucruri in care nu cred, si pentru ca au ajuns sa fie atat de multe si complexe, incat nu-mi mai lasa loc pentru lucrurile in care chiar cred.

Lucrez asiduu la a ma autoconvinge  ca nu e o problema sa fie nevoie sa sacrifici din tine, daca altii o cer. 

Ca nu-i bai daca nu ai timp sa dormi sau sa pleci unde te duc ochii, sa vezi lumina zilei de afara si nu prin obloanele trase de la geamurile unui birou, ca nu e mare drama sa nu ajungi sa mergi sa iti vezi familia daca poti vorbi cu ei la telefon..

In ciuda celor care imi spun ca viata reala nu mai are nevoie de principii, ca etica se construieste pe parcurs si personalitatile trebuie sa se dilueze pana la uniformizare, ca entuziasmul, dedicarea si rafinamentul unei munci facute din pasiune sunt concepte vagi si desuete, eu tot cred ca lucrurile stau altfel in "lumea naiva" in care aleg sa traiesc...mental.

Cand simti invidie, inseamna ca mediul ti-o provoaca fara a-ti da antidotul si e timpul sa pleci de acolo!
Cand vezi ca nu mai apreciezi valoarea banilor inseamna ca ai prea multi.
Daca  ajungi sa crezi ca nu e rentabil sa fii bun in lumea de azi nu inseamna decat ca ai nevoie de un exemplu.
Daca ai senzatia ca nu ranesti cu cuvinte spuse ferm, ca sa priceapa,  nu inseamna decat ca nu iti propui sa vezi in sufletul oamenilor.
Daca atunci cand se urla la tine simti  nevoia sa urli si mai tare pentru a te auzi inseamna ca validezi credinta celorlalti ca "cine tipa mai tare are dreptate"
Daca ai senzatia ca a ameninta te duce la rezultat, inseamna ca nu ai avut ocazia sa fii motivat de un lider, de o idee.
Daca tu crezi ca echipa care lucreaza pentru tine este o colectie de unelte care trebuie sa reactioneze pozitiv la ordine, atunci nu ai inteles ca tot ceea ce este mai valoros in oameni, creativitatea si puterea de a se entuziasma, ratezi.
Cand esti intrebat daca s-a facut cutare lucru, prima increngatura de idei care se formeaza este cea care te disculpa si care gaseste vinovati in afara persoanei tale, atunci traiesti intr-o cultura a victimizarii si uiti ca si ceilalti vad in tine acelasi tip de veriga in lanturile lor logice.
Cand pentru tine increderea ajunge sa se castige in loc sa se piarda, inseamna ca nici tu nu te consideri demn de incredere decat dupa ce ti-ai castigat-o si ai nevoie sa testezi, sa dovedesti, sa confirmi.
Cand nu te indoiesti niciodata de tine inseamna ca te-ai inconjurat de oameni care nu-si doresc sa cresti.

Obisnuim sa spunem ca "traim intr-o lume nebuna", dar este o formulare prin care delegam responsabilitatea ... as spune ca traim fix in lumea pe care o alcatuim.
O lume care uita, evita, suprima esenta.

Nu stiu care este ea pentru fiecare din noi, dar cu siguranta nu cea pe care o promovam cu fiecare fibra a logicii-fara-cusur spre care tindem.

Nu cred ca gandirea il implineste pe om ... ci suprimarea ei cu forta nestiuta a ADN-ului.

*FOMO
**Ileana Vulpescu