alegere

liber si neinsotit sau acompaniat in slabiciuni impartasite?

simt dragostea ca pe o forta care ne poate da un soi de sens ... insa unul cumva autosuficient, pentru ca daca sentimentul este impartasit, nu reclama intrebari prea multe.

in nici un moment in care am iubit nu am intrebat "de ce?", "cum?" ... 

imi era de ajuns profunzimea emotiei.

ori in afara acestor momente indeletnicirile mele s-au invartit tocmai in jurul acestor intrebari

unele din ele cred ca veneau inspre mine cumva retroactiv: "ne-ai lasat de izbeliste atata timp ... uite, noi am ramas aici si nu renuntam la tine".

daca ar fi sa aleg intre iubire si luciditate, nu stiu ce cale as urma

as sti, insa, ca dintr-o lasitate inteleapta as lasa lucrurile sa mearga de la sine convinsa fiind ca voi trece alternativ prin ambele

cred ca as alege luciditatea.

singuratatea este mai greu de asumat ca punct de pornire decat este de suportat pierderea ca destinatie inevitabila.

insa recunosc: continui sa nu aleg.

inca.

simt ca imi lipsesc niste elemente dintr-un puzzle care nu stiu cum vreau sa iasa

plus ca vad in alternanta pe care ne-o ofera universul un rasfat teribil ... o desfatare fara margini.

de ce sa alegi si, astfel, sa te rezumi?

ah, pentru ca ai aflat ce vrei ... da.

si daca spui ca vrei tot ce ti se intampla?

este un experiment continuu din care iti extragi ipotezele.

pe voi, asemenea mie, va rog a-mi lasa aceasta curiozitate drept scuza pentru a nu alege! 

iar tie, dumnezeire, ingaduie-mi sa mai zabovesc asupra intelegerii necesitatii intregului zgomot de fond...te inzestrez cu o constiinta superioara noua cand ai ales ca lumea sa arate asa...