Regrete (sau nu)

      Am citit recent un articol interesant despre puterea regretului. Nu ma surprinde ca nu am  avut niciodata regrete asa cum nu ma surprinde ca sunt de acord cu ideea de baza a articolului, aceea ca desi unele lucruri nu se intampla asa cum ne dorim, este mai util si mai eficient sa trecem mai departe, sa nu ramanem incremeniti in proiect.

      Nu ma declar a avea experienta de viata fara numar, dar cea pe care o am m-a facut sa realizez ca nu intotdeauna ne dorim ce este mai bun pentru noi, chiar daca in momentul dorintei maxime avem impresia asta. Momentul in care constatam faptul acesta este mult ulterior ne-intamplarii a ceea ce ne-am fi dorit, mult ulterior supararii de moment, mult ulterior durerii simtite si traite ca urmare a supararii si ne-intamplarii. Si chiar daca vine atat de tarziu, totusi vine si iti da in cap spunand "ai vazut? baga la cap!". Acesta ar fi argumentul unu. 

      Argumentul doi este teoria costului de oportunitate in economie care cuantifica valoarea sansei sacrificate in detrimentul alegerii facute. Rezum aici un exemplu clasic: presupunem ca mergi la film, platesti un bilet de 10 lei si la cateva minute de la inceperea filmului constati ca nu iti place.

      Ai doua varianta de a actiona, ambele insa fiind subsumate costului irecuperabil de 10 lei al biletului:

          1. te ridici si pleci, considerand ca nu merita sa pierzi mai mult (timp, nervi, frustrare ca nu faci altceva) decat ai pierdut deja (cei 10 lei)

           2. stai si te uiti pana la final, gandindu-te ca daca tot ai platit biletul macar sa beneficiezi de tot ceea ce iti ofera - nu stii niciodata unde te poate duce* - plus ca daca ai gandi conceptual, ar fi ca si cum banii aferenti zonei de film pe care ai alege sa nu o vezi ar fi ca si aruncati pe jos intentionat (nu doar irositi fara voie).

      Ghiciti pe ce varianta merge teoria economica. Acesta ar fi, deci, argumentul doi.

       Functie de propriul nivel intelectual si functie de piramida nevoilor personalizata stilului nostru de viata si relationare pot afirma ca suntem datori noua insine cu incercarea atingerii fericirii. Orice ar insemna asta, pentru fiecare inlantuire genetica dintre noi. Ma gandesc, deci, mai departe si incerc sa gasesc parghiile prin care iti urmezi calea, visul, dorintele. Si nici una dintre ele nu aproba existenta si, mai rau, persistenta! regretului. Acesta ar fi argumentul trei.

      Din punerea cap la cap a celor trei argumente de mai sus consider ca atitudinea proclamata in articol este mai mult decat binevenita tuturor celor care stau  incremeniti in proiecte, in dureri surde de ficat si cu mintea incetosata de ceea ce este posibil sa fie doar ceea ce cred ei ca isi doresc.

      Mă întreb, totuşi, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârşi prin a obosi să descoperim mereu că nu mai suntem ce-am fost... Nu pot găsi în ele decât cauze, explicaţii. Or, eu aş avea nevoie de altceva. Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital. (O.Paler)

*recunosc faptul ca personal m-am uitat la niste filme de doi lei dar care aveau cate o replica memorabila asa incat, macar din perspectiva aceasta, timpul nu mi-a fost integral irosit, ba mai mult, m-am simtit usor iluminata :)