grile de măsură

Cele mai frumoase zile sunt cele ca azi, în care privesc în ochi puterea creatoare a întunecimilor și o iau cu mine, o propulsez, mă propulsează, ne potențăm reciproc și totul dospește miraculos.

Apoi ne uităm unul în ochii celuilalt și ne spunem cu indulgență, compasiune și pe tonul iubiților co-dependenți că nu avem cum să ne fim reciproc suficienți atâta vreme cât ne pilotează mobiluri patologice complet diferite. Atâta vreme cât ne limitează nevoia de a căpușa puterea celuilalt. Sau slăbiciunea, în zilele bune. Atâta vreme cât nu putem fi fericiți sau compleți pe cont propriu. 

Ne iubim și atragem inimaginabil de mult. În stilul chimiei aceleia din filme pe care ne-o dorim de numa’, dar care e voalul unei boli emoționale greu de dus și adesea negată sau trecută cu vederea. 

Într-atât de inimaginabil si adictiv suntem legați, încât ni se sustrage din fața logicii si inimii. Pur și simplu, ne suntem exact ce ne trebuie pentru extincție. 

Cât de aproape poți fi de a face din speranța de nemurire prin împreunătate incompatibilă un scop imbecil demn de un preșcolar retard! 

Te atrage până te înghite. Asta e capcana. 

Întunecimile au un singur scop: să îți demonstreze cum se simte lipsa. Oricât de multă putere creativă și dorințe ar aduce, întunericul va reprezenta mereu lipsa luminii.