RALUCA MIHĂILĂ

Am auzit recent într-un comedy show al lui Hannah Gadsby o perspectivă interesantă asupra misoginismului. Ea prezenta misogonismul ca pe o boală mentală, pentru că cei care o au, urăsc ceea ce doresc.  Mda, interesant.

 în momentul în care ne baricadăm vulnerabilitățile, închidem orice posibilitate de conversație reală.

nu știu exact spre ce ne îndreptăm cu expunerile online și curentele feministo-exploratorii-defulato-deșănțate, dar cred ca tindem spre exces. este clar că suntem în plin curent de acceptare a vulnerabilităților noastre, a punctelor slabe, a aspectelor care nu ne convin la noi, a eliberării de măști sociale și a discursului (mai mult sau mai puțin autentic) despre autenticitate. și e OK să vorbim despre asta într-o societate pervertită de trauma colectivă a suspiciunii și a lipsei de încredere în tot. doar că mă gândesc la următorul lucru: expunerea online este ca o scenă, deci ca un spațiu care nu poate exista fără audiență.  noi toți suntem audiența, cei care putem să ne uităm la spectacol, să mutăm canalul sau să trăim în viața imediată. ce face ca un spectacol sa fie bun? păi un mesaj interesant cu care rămâi, o pornire introspectivă, o stare de bine și extaz creativ, o suscitare a imaginației, o bucurie de a privi talentul cum îți transformă realitatea. ce spectacol simțiți că ved

ieșirea din dependență nu este un scop în sine sau ceva ce poți sărbători, ci mai degrabă o experiență pe care alegi să o traversezi... sau nu. văd în durere un instrument de înțelegere a vieții (desigur, dacă vorbim de durere autentică, nu autoindusă) dar e incomodă, enervantă, greu de dus, te lovește, te pișcă, te strânge de gât și de inimă, te face să te chircești în tine însuți. normal, durerea doare. dar dacă nu va durea azi, te va durea data viitoare, pentru că până nu-ți tragi concluziile și până nu te vindeci, rămâi o gâscă prin apă care fuge de umbra ei.  fuga este uneori o fațetă a evitării durerii, dar alteori, chiar ne-fuga și încremenirea în stază pot fi simptome de alegere a celei mai ușoare căi. atâta vreme cât fugi înspre și nu fugi de , e OK. dependența, însă, este o cârjă care te spală pe creier în momentele pe care nu știi cum să le gestionezi, îți dă reset și face să pară că ce nu-ți place nu există, te anesteziază în tot ce refuzi să trăiești. poate să ia naștere

Toți știm care este algoritmul inteligenței artificiale din social media. Ce nu (vrem) să știm este că algoritmul minții este același. Primești mai mult din lucrul pe care dai click.

Cel mai simplu lucru din lume, cred, este să dai vina pe alții și să îți plângi de milă. Dacă ai, că ai, dacă n-ai, că n-ai, dacă vrei, că vrei, dacă nu poți, că nu poți și tot așa. O smiorcăială continuă care te umple de energie și totodată frustrare și supărări pentru că te lasă cu impresia că e mereu vina celorlalți pentru neajunsurile tale. Așa încât eu văd un singur motiv pentru care alegerea de a fi liber este, cu adevărat, un act de curaj. Nu îți mai permite să te victimizezi. Nu pot să cred că mi se întâmplă asta • Am făcut atâtea pentru el/ea • Putea fi atât de frumos dacă lucrurile ar fi stat altfel • Întotdeauna am dat totul, dar nu am primit înapoi nici jumătate • După câte am făcut, primesc asta? • Nu m-a înțeles niciodată • Nimeni nu mă ajută, doar eu mă pot ajuta pe mine • Nu am ce să fac, oricât aș încerca. Nu știu dacă sună a replici / gânduri cunoscute, dar dacă totuși nu ;), există câteva trăsături clare ale celor care se complac în victimizare. - evitarea responsabi

Heartbreak is unpreventable; the natural outcome of caring for people and things over which we have no control , of holding in our affections those who inevitably move beyond our line of sight.     Heartbreak begins the moment we are asked to let go but cannot , in other words, it colors and inhabits and magnifies each and every day; heartbreak is not a visitation, but a path that human beings follow through even the most average life. Heartbreak is an indication of our sincerity : in a love relationship, in a life's work, in trying to learn a musical instrument, in the attempt to shape a better more generous self. Heartbreak is the beautifully helpless side of love and affection and is just as much an essence and emblem of care as the spiritual athlete's quick but abstract ability to let go. Heartbreak has its own way of inhabiting time and its own beautiful and trying patience in coming and going.     Heartbreak is how we mature ; yet we use the word heartbreak as if it onl

Cred în a doua șansă pentru fiecare. Fie om, companie sau idee, toți și toate pot primi a doua șansă. Cu o singură excepție: să nu persiste în greșeală. Pe această logică, nu aș acorda companiilor (producătoare de tutun, să zicem) dreptul de a-și curăța  imaginea  publică prin "certificate verzi" ascunse în acte prezentabile de CSR. Când faci averi dintr-un rău propagat cu bună știință în societate, cred că nu meriți dreptul de a te căi, decât dacă renunți la activitatea negativă sau dacă o recadrezi printr-una morală și sustenabilă.

am uneori senzația că ne menținem fericirea ca scop tocmai pentru a nu rămâne fără ocupație pentru că dacă rămânem fără ocupație, nu mai simțim că existăm, căci uităm că existăm în afara experienței imediate. și menținând fericirea ca scop ne obligă, practic, să o tot căutăm unde nu e de găsit.

A m observat ceva de mult timp. Acum mi-e și clar. Să-i spunem diferență culturală. Sau food for thought. În zona Brașovului, de unde vin eu, urările standard orbitează în jurul lui "spor!" și "zi bună". În București, orasul meu adoptiv și în care trăiesc cu drag de peste 18 ani, urarea cel mai des întâlnită este "zi ușoară!" Concluzie? Unii aspiră(m) la energie și lucruri bine făcute, alții la minima rezistență și cel mult, la hedonism.

letting go  nu e ceva ce începi să faci, ci ceva ce NU mai faci, pentru că te obligă să lași în urmă lucruri, oameni și obiceiuri care nu mai servesc intențiilor și nevoilor tale. mare diferență. sursa foto: burst

oamenii îți arată adesea cine sunt. fie că în prima zi, fie că în prima lună, fie că în primul an. crede-i și încearcă să nu-ți mai vinzi amăgiri de tipul "ah, n-a vrut", "ah, n-a știut".  au vrut, au știut, au făcut ce au putut conform cu cine sunt. crede-i. nu-i subestima, nu-i supraestima. uite-te atent și crede ce vezi. sursa foto: burst

Am în anturajul meu extins de cunoștințe, persoane care nu doar că încurajează, dar chiar practică mica evaziune fiscală și / sau micul nepotism   ... Cum? În ce formă? Păi e vorba de servicii private pe care le accesează în mod constant și în varianta lor cea mai profund nefiscalizată - de la terapie individuală la servicii de spălat mașina, workshopuri sau meditații pentru copiii lor și până la pilele binecunoscute pentru diverse avantaje proprii.  Și atenție, nu mă refer aici la networking (noi ne cunoaștem și știu că te pot ajuta, așa că te pot pune în relație cu x și tu te descurci de acolo), ci la pile (eu știu pe cineva căruia îi dau un telefon ca să îți dea ție un contract din care îmi iau și eu ceva sub o altă formă). Totul, desigur, sub egida publică "e varză în țara asta coruptă, nu o să ne vindecăm niciodată". Consider că cei care fac toate astea sunt niște puncte de îmbolnăvire constantă, chiar dacă la scară mică, a unui suferind cronic.           "Hai mă la

 Nu aș fi putut să construiesc mai bine acest dialog.

  Om: ia, hai, pleacă de aici, am nevoie de habitatul tău să îl fac pe al meu mai mare și mishteau. Liliac: dar ... cum, asa pur și simplu? Om: da, pentru că pot. Liliac: dar ce fac eu te ajută și pe tine. Om: nu mă interesează, hai pa! Liliac: dar o să îți faci și ție rău. Avem nevoie unii de alții. Om: hai pa, n-auzi? nu mai am loc de tine așa că, dispari! Liliac: sunt stresat. Om: extraordinar, las' că îți trece. Liliac: sunt foarte stresat ... voi, oamenii, sunteți cu susul în jos. Cu ultimele puteri înainte de exterminare, liliacul a făcut caca și a transmis oamenilor COVID și Nipah. Restul va fi fost istorie. Detalii despre întreaga poveste, cu răbdare, aici .

Gelozia, în general, ține de două aspecte - pe de o parte, de stima de sine scăzută în raport cu partenerul / partenera - pe de altă parte, de libertarianismul ei / lui în raport cu alți bărbați / alte femei. Cu alte cuvinte, ești gelos / geloasă fie pentru că nu crezi că meriți relația în care ești și că partenerul / partenera ta nu are ce aprecia la tine, fie pentru că ești "unul/una dintre".  Ambele dor, ambele sunt tipare împrumutate / educate, ambele pot avea soluție. Azi mi-am dat seama de un mutant: gelozia provenită din neîmplinire . Adică atunci când ești gelos / geloasă pe partenerul / partenera alături de care nu ești fericit(ă) pentru că ești condamnat la neprezență totală. Deci la absență periodică, deci la sentimentul de singurătate al celuilalt, deci la anticiparea nevoii sale de a căuta în altă parte. Cu alte cuvinte, dacă nu ești împlinit, atunci cauți în afara relației (orice simți că te-ar împlini), deci inviți la căutarea în afara relației (a orice simte e

De-a lungul vieții, în diferitele momente ale istoriei mele personale, mi-am dorit ... mi-am propus ... am avut nevoie ... dar dincolo de orice, mi-am stârnit cu nesaț (sau pur și simplu nu mi-am oprit defel) nevoia diverselor lucruri, experiențe, adevăruri, minciuni, dureri, tumulturi și chiar a liniștii. ... însă fie protectorii mei nu au știut să mi le ofere, fie eu nu am știut să mă auto-conduc înspre ele odată ce se cuvenea să am toate prerogativele și pârghiile de a o face. Arareori, dar în cel mai neprețuit mod, ajung să nu vreau nimic.  Să nu mai vreau nimic. Este libertatea supremă în care năzuiesc să pot stărui preț de mai multe clipe la rând, pentru că vine cu o eliberare fantastică și completă de orice tensiune a obținerii, a ajungerii, a evoluției, a schimbării de stare, a curgerii.  Oh, măcar de-aș putea să simt că sunt unde trebuie, că am ce îmi trebuie, că totul ajunge, și că ce încă nu a apucat să afle că poate exista să fie absolut nenecesar și superfluu. Să am libert

Prima zi din acest an a adus la masă numele unui poet persan foarte drag mie, Omar Khayam. Deși nu am citit mult din el, ce am citit a fost de impact. Odată cu numele lui, un vers din poezia Singurătatea omului  mi s-a reașezat în fața ochilor. Îl las să mai stea cât timp se simte confortabil. Este un vers   care mi-a fost căpătâi ani de zile. Nu sunt convinsă că îmi mai este, dar sigur ceva din el mi s-a auto-cioplit în suflet. Să-ți faci puțini prieteni. Din tine, nu ieși.  Nu știu voi, dar pentru acest an, practic, eu am o singură rezoluție. Să îmi schimb percepția asupra timpului pe a cărui trecere, cumva, am reușit să o ratez în mod constant, în pași mici și siguri, de ani buni. Rămâne de văzut și studiat cum voi face asta. În rest, propun să ne aducă anul tot ce avem nevoie.

După ani de neputut să pun degetul pe rană, mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine de sărbători în raport cu colinzile tradiționale. Am crescut în spiritul Hrușcă și mă bucur și azi de vocea, versurile, colindele și interpretările lui. Știu că sunt controversate revenirile lui anuale în țară, la fel cum sunt considerate "expirate" veșnicele-i cântece de Crăciun. Dar eu continui să le văd ca pe un reper emoțional, ca pe un punct de start în apropierea Crăciunului care parcă așează altfel globurile în brad și fac să miroasă mai bine cozonacii din cuptor. DAR ... și aici vine un mare dar, azi am realizat sămânța marii mele rezerve și aproape-melancoliei pe care o aveam de fiecare dată când play-am colinzile tradiționale. Și s-a întîmplat în timp ce ascultam asta .  Un cântec de Crăciun fără nici o treabă cu tradiția românească sau cu atmosfera de sărbători cu care eram obișnuită și în care am crescut.  Mi-a dat o stare extraordinară de veselie, de bună dispoziție și în clipa în

Mă uit în jur și văd vestigiile unor caractere frumoase demult îngropate de societatea de consum. Ne apropiem de sărbători, nu-i așa, poate cele mai frumoase prilejuri din an în care să fim liniștiți (dacă nu putem în rest), generoși (dacă uităm în restul anului), bucuroși de ce ni se întâmplă (dacă ne-am oferit compania unor oameni frumoși și experiențe de care să fim mândri), atenți la ce trebuie schimbat.  Dar dincolo de orice, cred că sărbătorile sunt un prilej de a simți.  De a ne simți. Noi pe noi și noi pe cei din jurul nostru alături de care ne dorim să continuăm să trăim sau pe care alegem să îi lăsăm în urmă, după caz. Să recuperăm zâmbetele pe care nu am reușit să ni le oferim în celelalte 350 de zile, să tragem niște linii și concluzii, să învățăm din greșeli și din ce ne-a mers bine, să ne zăbovim în suflete pentru a ne găsi pacea și echilibrul. Nu că asta n-am putea face și în luna iunie, dar nu o facem pentru că societatea nu ne-o cere. Și dacă societatea nu ne-o cere, n

De ce vorbim urât cu cei apropiați nouă, cu cei de-ai casei, cu familia? Pentru că dacă am face asta cu șefii, am zbura. Dacă am face asta cu colaboratorii noștri, am rămâne fără contracte. Iar dacă am face asta cu prietenii noștri, am rămâne fără anturaje. Așa că suntem compania perfectă cu toți necunoscuții și neimportanții și facem în așa fel încât să le câștigăm simpatia, respectul, bunăvoința, compasiunea, invidia. Familia, însă, e acolo să rămînă. Să suporte. Să te accepte așa cum ești. Așa că dai în ea cu toate armele. Până se termină. Ori războiul, ori familia. Și la fel cum ne ignorăm familiile și apropiații pentru că pornim de la premisa că ei trebuie să ne rămână alături, tot așa ne ignorăm pe noi înșine. Pentru că, ultimativ, dăm în primul rând în noi atunci când ne îndepărtăm cu pași mici și siguri de autenticitate. Trăim perioada în care ne lăsăm pe plan secund, adesea stând la rând și "luând lumină" de la cei mai puțin importanți oameni din viața noastră de adu

nu știu voi ... dar eu sunt mare fan agende cu coperți frumoase și colorate. și hârtii de ambalat. și pungi. și parole  și pixuri, stilouri, instrumente de scris în linii mari. atât. știu prea bine propoziția aceea despre "se vede că ești român dacă ai pungi în pungi și le folosești pentru coșul de gunoi". cine dorește să înțeleaga mai multe despre perspectiva mea asupra acestui aspect, sunt aici să lămuresc lucrurile. Am pivotat și mi-am pus la îndoială serios actuala mentalitate, iar concluzia la care am ajuns este că fac bine ce fac :). cât despre hărtiile de ambalat, instrumentele de scris sau agende, lucruri mult mai puțin controversate sau prezente în glumițele de pe Facebook, pot spune că au la bază pasiunea pentru frumos în toate formele.  nu scriu în agendele pe care le adun, nu folosesc toate instrumentele de scris și în nici un caz nu ofer cadouri pe măsura hârtiilor de ambalat ... dar îmi bucură sufletul să le văd.  pur și simplu să le văd. sunt ele fetișuri sau p

"A more mature idea of love stresses how invariably compromised all good relationships are. Compatibility is an achievement of love; it shouldn’t be its precondition. We manage to live wisely and comfortably around one another when we stop insisting that our partners must constantly share all of our tastes, interests and opinions." School of Life. Iată un mod inteligent și deschis la minte pentru a recadra lumea și relațiile personale într-un mod care să nu ne nefericească încă dinainte de a intra în contact cu ... viața reală.

probabil că lumea ar spune că ești un om liber sau poate că și tu spui asta atât de liber, încât orice statornicie se trage înapoia ta și a prezenței tale ... pentru a lăsa loc efemerului. inefabilului. neangajării. conștiinței autentice, neîncorsetate de nevoia clipei imediat următoare prezentului. dar cum ar putea dorința mea de statornicie să se alăture ... lipsei tale de această nevoie? cum?

 Am scris o poezie. În engleză.  Pentru că așa era contextul programului prin care am ajuns să o scriu. O las mai jos. Se numește Think air . How would our life look like  if the air were to have colour? The only constant before our eyes would be the thing  that both divides and unites  our daily routines and interactions. Being able to interact with the invisible would make a binder of people who can no longer see or be seen out of thin air.

Oh, dar cât timp ne petrecem pregătindu-ne pentru viață! Când am putea, pur și simplu, să ne-o trăim.

mi-e foarte greu să aud niște lucruri, dar mereu am preferat să știu adevărul citesc mult despre aspecte care țin de psihologie, de economie comportamentală sau de funcționalitatea minții noastre. poate prea mult ... și spun prea mult , pentru că uneori simt că mă pierd în teorii, cam tot așa cum alteori simt că mă pierd în gânduri, că mă RATEZ în simțiri. gândesc atât de mult și ofer atâta putere minții mele, încât uit că sufletul locuiește și el un etaj mai jos ... și că mintea nu ar fi putut avea o panoramă așa de frumoasă, de pe terasă, dacă nu ar fi fost aplicată fundația emoțională. nu îmi mai este clar (de) ce și cum iubim. impresia mea de azi este că iubim predestinat, condiționat, înlănțuit. tot ce trăim acum este o consecință a celor trăite anterior, doar că zgarda libertății noastre aparente este invizibilă. despre mâine ... nu știu să mă pronunț ... e dubitabil că voi crede la fel, sau diferit. Depinde. De ce voi face azi.  e foarte posibil să ajung să cred că iubim în modu

Când este vorba de ceilalți și de relaționarea cu ei, unul din sfaturile cele mai prost înțelese de mine de-a lungul timpul este poartă-te cu ceilalți așa cum vrei să se poarte ei cu tine. Ba chiar aceasta este așa numita regulă de aur a iubirii, care urcă un nivel față de regula de argint nu fă altuia ce nu vrei să ți se facă ție.  Da, lucrurile sunt relative și nu pe rațiuni de amănunt, ci pe unele de fond. Pentru că ce am omis din vedere (neintențional) a fost faptul că ceilalți NU vor să fie tratați așa cum vreau eu, iar eu nu vreau mereu să primesc ce vor alții să primească sau să fiu pusă în postura de a oferi ce au alții de oferit. Această regulă de aur de a face altora ce vrei să ți se facă ție vine pe un fond de presupunere a unui numitor comun al oamenilor, conform căruia ne dorim cu toții să ne fie bine, să fim confortabili în prezența altor oameni, să primim de la anturaje afecțiune, apreciere, bunătate, implicare, atenție. Nu aduc în discuție existența acestui numitor com

Dacă nu trăiești la limită înseamnă că nu ocupi suficient de mult loc. National Geographic.

aseară am vizionat un film foarte bun, Killing them softly . foarte bun ca realizare, ca scenariu, joc actoricesc, convenție cinematografică, texte. subiectul, însă și acuratețea prezentării acelei realități stupefiante (la propriu și la figurat) m-a înfiorat încă din prima secvență: oameni cu mici șanse sociale și puține posibilități financiare ajunși în America crizei din 2008 pe căi infracționale aducătoare de finaluri premature de viață: droguri, omoruri, jocuri de noroc, ilegalități, mafie locală. oameni slabi din două motive: odată pentru că nu puteau ieși din propria lor predestinare și apoi pentru că erau șantajabili de către ceilalți din sectă. mi-a ieșit pentru moment din minte faptul că este doar o poveste, doar o convenție , nu viața însăși, nu determinarea noastră de a ajunge ultimativ și fără tăgadă în sferele cele mai joase ale minții și sufletului. deși doar o poveste căreia îi puteam pune oricând pauză și deși doar un ecran către o lume extrem de îndepărtată ... totuși