RALUCA MIHĂILĂ

credeam ca ne potrivim intru totul in fiecare noapte stiam ca ne vom gasi in punctul nostru comun: lumina lunii. asa ca ne incărcam amandoi din gandul ca, desi nu reusim sa ne privim non stop licarirea sufletelor, totusi la final de fiecare pauza vom fi impreuna credeam ca gasisem impreuna varianta cea mai buna de a estompa lipsa orice lipsa numai ca intr-o zi s-a intamplat ceva neateptat: soarele m-a intrebat ce faci. si eu am ramas surprinsa: de ce stie soarele de existenta ta? si atunci mi-am raspuns: luna nu mai stralucea demult suficient cat sa iti hraneasca pornirea de intuneric. asa ca ai ales sa completezi sa TE completezi si, astfel, sa iti gasesti singur cea mai buna varianta de a estompa lipsa penuria nu trece de la sine, ea trebuie anuntata si apoi inlocuita cu cap continui sa cred că ne potrivim chiar daca nu am anticipat această mișcare

eu nu stiu sa inot dar poate in timp voi ajunge sa ma obisnuiesc cu senzatia plutirii azi noapte a fost luna plina ... genul de luna plina care devine felinar stradal uitandu-ma pe peretii puternic scaldati in lumina, m-am surprins imaginandu-ma cum mor si cum devin cenusa o cenusa pe care cine ma va fi cunoscut va stii ca trebuie sa apartina marii carei mari o vrea el si brusc, cum ma uitam eu asa pe pereti, m-am vazut fata in fata cu un "bine ai venit" ranjit al unei mari involburate bucuroase de prospaturi de abia atunci cred ca nu imi va mai fi cu adevarat  teama de apa pentru ca nu va mai avea ce sa imi ia.

contracararea celor care fura trebuie sa fie decisiva, astfel incat sa nu le ramana drept la apel. contraponderea lipsei de fond e data de marinimia diforma a contururilor. contraargumentul pentru un "de ce?" prost adresat are toate sansele sa duca discutia pe un drum bun. contrastele trebuie sa te faca sa vezi pana la punctul in care ajung sa se retraga inapoia privirii tale. contrasensul covorului meu imi cere sa calc desculta si sa imi sustin cauzele mergand pe varful degetelor de teama sa nu ii scurtez nedrept viata, uzandu-l. contradictia intoleranta in idei are aceeasi cauza ca atunci cand doi oameni se ciocnesc pe strada: neatentia. contracararea deviati(i)lor se face cu talonete mentale. pentru?

Trăim intr-o lume cu prea multe religii și prea putina credință.

la recomandarea unui medic cardiolog, mi-am montat un holter. ce sa fac si eu? dar e interesanta experienta. de fapt am facut-o mai mult din curiozitatea de a vedea cum e sa te simti monitorizat ... sa te intrebi daca nu cumva cutare activitate iti va creste pulsul, daca statul degeaba te scoate de pe harta inimii, daca visele din timpul noptii sunt mai agitate decat viata constienta. si tot asa. ce este holterul? un dispozitiv mobil legat de o curea si o branula cablata mecanic la puls prin care, la intervale regulate de timp, se masoara si monitorizeaza ambulator activitatea inimii si tensiunea arteriala, pentru un interval de 24 de ore. ce mai este holterul? un memento al trecerii timpului cand nu te astepti (si uneori mult mai repede decat anticipezi) afli ca au mai trecut 30 de minute. un strangator (la propriu) de mana care iti spune "vezi ca s-a mai terminat o clepsidra" un buzunar cu furtunase care, pe alocuri, te poate face sa te simti pe cat de cool, p

A luat din mine ... si a luat...și a luat...pentru a mai lua odată și încă o dată și încă o dată. Nu i-a stat nimic în cale, de fapt. Când vrei sa exploatezi o suprafață de pământ nerevendicata de nimeni și care nu îți ridică nici o problema de sol sau culturi, doar n-o sa stai pe gânduri. Completul de judecată al sufletului meu, daca ar putea vorbi, ar condamna invadatorul pentru crima de gradul I cu premeditare. Iar mintea mi-ar condamna sufletul la carantina. Pentru că un suflet necopt nu are cum sa se ofere fara a se dizolva in ceilalți.

m-am uitat indelung la cum se insinueaza subtil luna din spatele norilor, pentru ca apoi sa cucereasca luminos intreaga bolta si in final, pe nesimtite si intr-un demers deloc surprinzator, sa dispara din nou in spatele perdelelor de puf. desi cunoastem cu totii care este forma lunii, totusi ea reuseste sa ne apara deseori intr-o forma fidela contururilor norilor din apropierea ei si care o insotesc in periplul celest. am putea crede ca de fapt nu e corect ce stim despre forma lunii, doar pentru ca nu ni se arata precum in manualele de astronomie? sau mai degraba s-ar cuveni sa mergem pe intuitie sau ... incredere? de ce nu putem fi buni pana la capat? de ce nu reusim sa tacem atunci cand orgoliul ne spune sa vorbim? de ce ne chinuim atunci cand am putea sa tragem concluziile la timp? de ce spunem "da" cand ne dorim sa spunem "nu"? de ce spunem "nu" cand ne dorim sa spunem "da"? de ce lovim din orgoliu atunci cand sufletul ne spune s

Cred că scalpurile se împart în două: - cele de burete care lasă creierul sa comunice cu exteriorul și să se transmită pe sine - cele din spuma poliuretanica ce se izoleaza termic, fonic, senzorial de inconjuratati. Îmi plac cele din prima categorie. Celelalte scartaie la contact.

Cred că oamenii fata de care avem cea mai mare slăbiciune sunt cei care ne fac să fim mai buni, care ne înalță, care ne potențează calitățile. Și asta pentru că au cheia către noi înșine, o cheie de care nici chiar noi nu stiam și care, la o analiză amănunțită, duce departe. Sunt oameni la care, insa, uneori trebuie să renunți dacă ți se cere în numele dragostei. O faci? E o alegere și după cum se spune, avem controlul doar asupra acțiunilor noastre.

E atât de haios și totodată sinistru sa te vezi mergând pe strada alaturi de atatia morți neingropati.

Ce stil au gândurile astea despre "mai mult", "mai bun" sau "cum ar fi sa?"! Fac ce fac și îți transmit că poti schimba ceva. Uf, când erai și tu puțin fericit, cand simțeai și tu că poți sta sa te odihnești un pic (că doar meriți, nu?), cand simțeai sa pui picior peste picior și vis peste vis in fata unui pahar de rose și a unei vieți aparent împlinite, vin si nasc zâzanie. Așa ceva!

O întrebare bună bate cel mai tare răspuns.

Cred că limitele cunoașterii trebuie să aibă fix asta: o limită. Cu cat știi mai multe, cu atât știi mai multe de care te poți teme.

Cred că talentul este suficient pentru a avea ce spune, dar pentru a trăi ai nevoie de cinism. Altfel te răpune propria-ti forță creativa.

Cum ar fi sa putem intra, la nevoie, in magazinul de plasturi de la capătul blocului și să cerem pansamente pentru afecțiunile pe care (credem că) le avem? Și să le purtam aplicate conform. Adică dacă ne doare urechea, luam plasturele roz pe care îl punem pe ureche. Pentru degetele de la picioare, un pansament special care se aplica peste papuci, de culoare maro. Pentru ochi, punem plasturele negru peste ochelarii de soare. Pentru suprafețele mari, exista și un graffiti special, așa că cei cu dureri lombare sau de stomac sunt privilegiați și nici macar nu mai trebuie să aibă gusturi vestimentare. S-ar ocupa designerii de tot. Pentru afecțiunile acute avem cele mai tari design-uri create doar de branduri de nișă sau de catre autori exclusiviști. Pentru bolnavii cronici ar exista plasturi semi transparenți, ca sa avem in background normalitatea. Pentru cei în negare, s-ar crea pelerinele pansament care te țin departe de orice stimul. Pentru depresivi și dependenți s-ar crea pălă

Ce sfat ți-ai da? Tu, tie, acum. Cu punct și de la capăt .

Ne temem că dacă ne arătăm slabi, suntem mâncați, dar nu îi cruțam pe cei care ni se arată noua slabi. Ne vrem puternici alaturi de oameni puternici. Ne vrem la capătul mai lung si moțat al chibritului. Ne e teamă să fim slabi pentru că riscam sa nu mai fim, dar daca in perioade grele cerem suport, ni se pare că îl merităm cu prisosinta. Pentru că am fost și noi puternici la un moment dat și pentru că pur și simplu îl meritam, ce atâtea explicații? Accent pe "am fost puternici", timpul trecut. Daca tu ți-ai cere ajutorul la un moment dat, ți l-ai oferi? Cat? In ce condiții? Pentru cat timp? Îmi vine să mă trag de par. Ca sa îmi trag de pielea capului. Și apoi de scalp. Ca sa măresc incinta. Ca sa fac mai mult loc pentru stări de bine și cer albastru. Dar nu așa merge. Capul e unul și e cat e. Imaginația se poate flexa și modela, in schimb. Ce bine! Intr-acolo mă vor găsi zorii dez.abuzarii.

Ii voi tine pe lângă mine pe cei care m-au auzit când nu am spus nici un cuvânt.

Îmi vine să urlu că mi-e frica. Ca niciodată. Dar nu e nimic nou pentru tine, nu? Doar așa mă știi, cu frici. Și despre ele îmi spui mereu, sa mi le înving. Probabil de asta nu reușim să punem punctul pe i unui "împreună" adevărat. In filmul de ieri s-a spus un adevăr: ca sa fii curajos trebuie sa îți fie prima dată frică. Acum. Mi-e frica să ies pe stradă. Să dau telefoane și să vad oameni. Să mănânc de teamă că mă voi îneca. Să vorbesc la telefon de teamă că îmi va creste o tumoră pe creier. De lucruri usoare pentru că nu sunt obișnuită cu ele. Sa îți spun că îmi pare rău de teama că nu vei înțelege. Sau că am niste limite dincolo de care nu ai voie sa treci, de teamă că ele ar musca deja din limitele tale de netrecut. Asa că nu îmi mai rămâne decât să am curaj, căci, nu-i așa, premisele kit-ului de temeri e acolo. Să aflu sensul cuvântului "a trăi". Pentru că de a privi in fata depresia m-am saturat. Și acum hai să întoarcem oglinda. Cine

The Sun loved the Moon so much that he would die each night just so she could breathe.

Moment de cumpănă. Se schimba tot. Te schimbi și pe tine? Dar ca sa te schimbi, e nevoie ca prima data sa te afli. Și nu prea știi pe unde misuni. Ești ca un puiuț care inca nu are ochișorii formați și când dă de lumina puternică, se închide în el pentru a se proteja de arsuri. Și dincolo de pleoape incep sa se ascundă toate: vise, intenții, personalitate, frici, căldura, fermitate, orgoliu sau nevoi. Ar ieși la lumină, dar îl arde. Fizic îl arde. Emoțional îl arde. Mental îl arde. Intreg nu mai ești nicăieri ... Nici expus, nici protejat. Pentru că din cușcă vrei afara și de afara duci dorul siguranței. Îți vine să delegi responsabilitatea propriei supravietuiri și iti dorești să te liniștești puțin. Prea au venit toate odată și prea par sa nu se mai termine . Să asculți pasarelele, râurile, vocea pădurii. Și să înveți să trăiești, te-ai saturat sa te concentrezi pe supravietuire. In numele a ceea ce îți dorești, te indarjesti și suporți arsurile sau ramai incomplet, dar pro

Poți greși din iubire? O da, o poți da de gard in cel mai artistic stil! Atât de artistic, încât iubirea poate să ajungă înapoia realitatii, iar pe masa credala sa nu mai rămână decât logica rece și viciată a unui proces cognitiv determinat de sentiment. Fără emoție la o masa rotunda, nimic din ce a determinat ea nu își mai găsește argumentele. E ca atunci când te-ai îmbrăcat în gri și galben pentru că cele două culori arata bine împreună. Și la un moment dat galbenul dispare și rămâne griul. O biată nuanță lipsită de personalitate, fara istoria unei combinatii cromatice care îl potențează, îl pune în valoare și îl redefinește continuu. Gol. Rece. Ascuns. Întunecat.

Privește cerul! Iar am văzut indemnul asta... Privește în pământ! as spune mai degrabă ... Cu vise prea înalte și lipsa de perspectiva practica reală, dai in gropi.

Ce grele par sa devina lucrurile atunci când ai ce pierde! Daca simulezi suferința și orgoliul rapus al unei lumi rănite de realitati incompatibile cu dorințele tale și dacă atingi revendicativ și nenegociabil subiecte știute tabu, îți asumi că te ceri afara. Autoflagelare? Testare de limite? Inconștienta? Reprimare conștientizată? Sau o durere fara margini care îți ia mințile temporar și îți lasă speranța că poate conștiința te va face sa îti închizi odată gura? Da, probabil că asta trebuie sa fie. Puseu de alergie. Nu e prima dată când îmi apar episoade semnificative reactive la emoții puternice. Puterea. Ce înseamnă să fii puternic? Să le lași să treacă sau să le faci să treacă?

Cred că unul din cele mai grele lucruri este sa vezi, înțelegi si accepți că cine te-a inspirat o viață, dintr-o dată nu îți mai poate fi suport. Și mai mult decât atât, îți poate face rău pentru că ai ajuns sa vezi și să te formezi cu mult  dincolo de linia orizontului pe care ți-a inspirat-o. Ce faci? Îți cauți binele. Ți-o datorezi. Până la urmă, tu cu tine trăiești până la finalul vietii, oricât de mult bine ar crede ca ți-ar dori altcineva.

cred ca exista o singura axa a fricii pe care nu o controlam: cea care tine de intuneric si de necunoscut. tot ce nu stim se incarca de cele mai sumbre supozitii de viitor si ceea ce se acopera de intuneric vine si imbie la auspiciile unei neguri nimicitoare. pentru ca asa ne-a fost construit creierul insa toate celelalte frici, tot ce ne innegureaza mai mult sau mai putin mintile si sufletul, tin de ceea ce este in noi ne este teama de inselaciune ne este teama de minciuna ne este teama de furt ne este teama de neincununarea asteptarilor ce omitem din vedere este faptul ca nu ne poate fi teama de ceva ce nu cunoastem, de ceva din afara noastra frica este o raportare a noastra la ceva din afara a ceea ce suntem nu putem sa ne raportam la ceva ce nu cunoastem deci  nu ne poate fi frica de ceva despre care nu avem cunostinta. asa incat temerea de ceilalti este de fapt o temere a noua insine in fata a ceea ce cunoastem, dar nu controlam. ne suntem straini in propria-ne p

Ce înseamnă prizonieratul? Să fii altundeva decât ți-ai dori de fapt. Ce înseamnă ratarea? Să crezi că trebuie să fii altundeva decat ți-ai dori de fapt. Ce înseamnă incompatibilitatea? Când prizonieratul lui este jocul tau preferat.

ce inseamna ordinea? avem nevoie de ea? o cautam? este totuna cu autocunoasterea? ce face ca un copil sa fie ordonat?    cumva exemplele pe care le primeste fara voia lui, cumva preluarea obiceiurilor si a vietii celor din    jurul lui, sau poate receptionarea energiei celorlalti? ce il determina pe un adult sa traiasca in ordine?    capul. doar capul. cred ca ordinea este o experienta individuala si se refera la gradul de haos de care fiecare din noi are nevoie, respectiv catre care tindem in starea de debusolare. vad ordinea ca pe un sistem de chingi mentale de natura sa ne igienizeze lipsa de sens, neintelegerile, temerile si dorintele ascunse de a urla la luna. daca universul ar avea mai multe luni, unii dintre noi ar avea puterea sa urle la toate deodata. si asta nu pentru ca grumazul lor ar fi in stare de mai multi decibeli, ci pentru ca ei se ridica deasupra limitelor lumii din care fac parte. ce se intampla cu noi cand ne este bine? pai ordinea se instaleaza d

Cred că e nevoie de câteva locuri de munca proaste că sa te poți bucura de unul potrivit ție. Cred că e nevoie de unul sau mai multi sefi foarte slabi ca sa incepi sa lucrezi pe cont propriu. Cred că trebuie să iubești cel puțin un bărbat nepotrivit că sa îl poți aprecia pe cel cu care poți construi o viață. Doar de jos se ajunge sus.

- prost am fost că nu am plecat din tara asta - bun, dar la ce te ajuta acum sa te frustrezi, sa critici și să te arăți nemulțumit de tot? Știm cine suntem și cat putem și ține de noi sa facem cat putem o diferență în bine. - mă descarc, nu pot sa nu mă revolt, am tot dreptul. - da, dar furi din timpul pe care îl poți trăi frumos și îi tragi și pe ceilalți în energia asta negativă și reacționară. - e de plecat de aici. Punct. - atunci de ce nu pleci? - pentru că e prea târziu - nu exista prea târziu - ba da, exista. Trebuia să fac pasul asta mai demult. - bun, nu l-ai făcut. O sa stai in regret tot restul zilelor? O sa urli la cei care nu vor să te audă până nu mai ai voce? Sau îți folosești energia pentru ceva bun? - nu, dar macar sa îi încurajez pe cei care mai pot pleca, pe cei valoroși care pot merge acolo unde sa le fie recunoscut talentul. - le vrei binele? - normal. - atunci de ce ți-a stat inima când am amintit de dorința mea de a experimenta străinătățurile pentru