RALUCA MIHĂILĂ

oare e un pacat sa fii propriul tau reper in viata? parca nu vazusem asta printre cele zece porunci cred ca e ok... daca te ancorezi bine in abcisa vietii si pe ordonata filosofiei.

oare asa cum exista cursuri de astronomie si orientare pe cer sau de introducere in meditatie ... oare ar trebui sa existe si cursuri care sa ne invete cum sa visam ... cu ochii deschisi? nu, nu? ah, ce bine! ar fi fost o traznaie... si ar fi insemnat ca ne-am fi instrainat complet de ... tot(i).

femeile ... le-am admirat pe multe dintre ele, le-am ignorat pe mult mai multe, le-am investit cu multa incredere, m-am lasat dezamagita pe alocuri, le-am apreciat pentru varii motive, le-am dispretuit pentru altele, m-am lasat invatata de ele, alteori mustrata ori chiar persiflata cand am vrut sa fiu partasa la strategii... am lasat garda jos in fata unora, mi-am ridicat ziduri de netrecut in fata altora; chiar m-am lasat inspirata pana la dezamagire profunda. am inchis pentru totdeauna usi pentru unele din ele asa cum pentru altele voi avea mereu inima deschisa... am cunoscut multe tipologii, si sper ca insignifiant de putine fata de cate voi cunoaste pe mai departe.  sunt forte ale naturii la descatusarea carora imi doresc sa asist ori de cate ori am ocazia. spectacolul este senzational si daca nu te distruge, te intregeste ... cu toate astea nu m-am simtit niciodata mai bine decat m-am simtit in compania amicilor. barbati. femeile nu au cultul camaraderiei si al ami

si cum ar fi sa vedem viata si obiectele din jurul nostru in nuanta de fond a pigmentului ocular? sau a nuantei de par? cred ca am fi mai castigati, noi, ca specie.  am avea si mai putini numitori comuni, adevarat - si nu ducem lipsa de altercatii, ce-i drept - insa in ansamblu am avea la indemana ceva nou: trocul cu perspective cromatice. mi-ar placea sa am un fundament cand afirm "dau o viata caprui-inchis pe una in verde". dar asa ... in contextul de acum, nu ar intelege nimeni ce vreau ... si degeaba as vrea, oricum. singura diferentiere in perspective ramane cea impusa de limite.

Toată viața mea e bazată pe această convingere: că sunt un om de geniu. Dar dacă m-aș înșela, dacă n-aș fi decât unul din acei mulți orbi care iau amintirile drept inspirație, dorințele drept opere; dacă, într-un cuvânt, n-aș fi decât un imbecil? (…) Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior și nimic mai mult. Poate, cu trecerea anilor, imbecilitatea mea va deveni mai mare și atunci voi fi, dacă nu mai fericit, în orice caz mai puțin chinuit. Și sper să devin copac sau piatră și să zac, în sfârșit, în beatitudinea inconștientă a totului. Giovanni Papini, Un om sfarsit

imi place noul intr-atat incat cred ca as muri putin cate putin daca nu as avea parte de el in fiecare zi. putin. nu mult, nu cer abundenta. cer fire de viata, care intre peretii rutinei isi pierde din vigoare. aflu despre lucruri noi, ma auto ridic la fileu pentru a simti lucruri noi, cunosc oameni noi, merg in locuri noi, citesc despre moduri noi de a-ti trai viata, mananc si beau lucruri noi, mut lucruri prin casa pentru reconfigurarea orizontului chiar si in spatii limitate, ma plimb pe strazi noi, fac lucruri noi, spun lucruri noi. senzatia pe care ti-o da noul, atunci cand ti se prezinta in postura sa de "perfectibil", este inegalabila. un "nou" (cel putin in aparenta) perfect nu isi revendica decat laude si aprecieri, nicidecum implicarea umililor observatori in perfectarea sa.  valoarea "noului" consta in mutarea temporara a centrului de greutate.  cel mai viguros "nou" este cel care nu inchide usi si care la un moment d

Cunoști o femeie, o vezi, o auzi, constatând o serie de calități și defecte, distrat și în treacăt, sau atent și cu dinadins, te deprinzi să rămâi “tu” în prezența ei, adică spectator mai mult sau mai puțin atras de spectacolul feminității ei, o critici mintal, o apreciezi uneori și o accepți treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deșteaptă sau cum e mediocră, având surprize agreabile și dezamăgiri supărătoare, până când, într-o zi, simți că, mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care-l știi numai tu. Bătaia de inimă pe care ți-o dă acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet în care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. Iubești. Și femeia de mult cunoscută îți pare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o. Tu ești zidul înflorit al captivității mele. Suntem două libertăți. Dragostea noastră nu e umilință, e o mândrie. Nu vreau să te copleș

Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi? C. Noica

apare rarisim si se ascunde in spatele unor ochi speciali care conduc spre un suflet imens ce simte, vrea si revendica stangaci, fastacit. nimic nu intriga mai tare decat obscenitatea candida a timiditatii autentice.

For one human being to love another; that is perhaps the most difficult of all our tasks ... the work for which all other work is but preparation. Rainer Maria Rilke

de multe ori m-am intrebat de ce nu ne nastem batrani pentru ca, treptat, sa intinerim si sa devenim copii. sa venim pe lume cu toate cunostintele deja acumulate si asezate in raftulete pe caprarii, gata pentru a fi folosite in functie de conjunctura. ce bine ca viata nu este orinduita asa! pentru ca daca ar fi, am trai un butterfly effect inversat: un bumerang de tipul "uite, primesti totul! tu ofera-ti nimic!". a putea fi copii este un dar pe care il primim ca "bun-venit" in viata ... pentru ca apoi, pe aceasta baza, sa ajungem sa ne castigam, sa ne meritam maturitatea si in cele din urma, batranetea, printr-un ce va fi fost trecut. viata nu este scurta sau lunga, ci este perceputa ca trecand mai repede sau mai incet in functie de cat de multumiti cu noi insine suntem.  insa ne ofera ocazii din belsug pentru a lua deciziile gresite, pentru a ne razgandi, pentru a trage concluzii, pentru a ne pripi din nou si apoi pentru a judeca prin prisma expe

am ajuns la concluzia ... poate tarziu, poate devreme, sau poate la timp - ca obsesiile au darul de a se autointretine. A vrea sa scapi de ele gandind "nu vreau sa ma gandesc la ..." este metoda perfecta pentru a continua sa te gandesti fix la... nu te gandi la elefantul galben! nu pot decat sa ghicesc imaginea mentala pe care v-a provocat-o acest indemn! concentrarea pe ce vrei sa se intample mai degraba decat pe ce vrei sa eviti este, insa, o metoda mult mai buna, de natura sa activeze un antidot 100% bio: uitarea :).

mi-e frica de forta aceea care ne intrece pe noi toti, de cataclismele naturii si de mine insami. ordinea difera in functie de stare :)

nu e nevoie de mult pentru a fi fericit, ci de ce trebuie.

daca ar exista o realitate paralela ... o alternativa la perspectiva vietii reale numarul unu, o realitate numarul doi sa-i zicem, o iesire din contextul pe care il traim toti ... daca s-ar putea sa avem posibilitatea sa fim si altfel decat suntem, fara insa a ne opri din a fi noi. daca s-ar putea sa poti sa opresti timpul, sau cel putin sa ti-l petreci in aceasta realitatea paralela, lasand garda jos, tragand obloanele peste ambitii si orgolii, uitand de temeri si demoni, inseminand emotii si muguri de sentimente in fiecare particica de suflet si inseninandu-ti existenta cu zambete, atingeri si luari in brate. just letting go ... and yourself be. of, daca... daca s-ar putea zamisli o lume paralela ... in care sa fii cu cine simti sa fii, nu cu cine vrei sa fii. dar nu, ni se permite o singura realitate in care trebuie sa ne desfasuram toate elementele care ne compun fiinta. asa ca nu vom putea sa fim niciodata impreuna. dar daca totusi imposibilul ar deveni a

Nu are retail-ul lamai destule cat sa elimin greata fata de vesnic nemultumitii care incep orice fraza cu "tipic romanesc". Cine crede ca mitocania, furtul, mahalaua, marlania, uratul, minciuna sau mizeria sunt specifice spatiului mioritic, sa viziteze putin din tarile lumii ... oricare, de la Ungaria pana la SUA ... iar cine a facut-o deja, a facut-o degeaba pentru ca a avut un dinte aprioric pentru defaimarea a ceea ce are acasa. Ce uita sa vada, ei, inadmisibilii pentru care turismul inseamna plimbari in mall si complimentul direct este o inventie inutila, este ca ceilalti, strainii pe care ii preaslavesc si pe care ii ridica in slavi din motive nici de ei stiute nu isi batjocoresc sau vorbesc niciodata de rau conationalii sau tara, indiferent de ce ar face sau de evenimentele petrecute in istorie. Cine tine la tara si o critica constructiv incearca sa fie picatura din ocean care sa initieze schimbarea. Fiind tu exemplul de care au nevoie altii, ii dai comunita

uneori gandul la copilarie si lumea satului ardelean ma salveaza de aparenta inutilitatii in a fi un bun crestin ...si ma readuce in autenticitate si valori. degeaba autostrazi, mall-uri, lux, evolutie ... daca te indepartezi de repere!

Când doi oameni nu mai reușesc să transforme diferențele dintre ei în glume, e un semn că au încetat să se iubească. Urăsc să n-am încotro decât să risc iubindu-te așa. Pentru noi înşine, suntem în definitiv întotdeauna inetichetabili. Intoleranţa începe cu două elemente: un concept despre corect şi greşit şi ideea că nu-l poţi lăsa pe celălalt să trăiască fără să-l obligi să vadă lumina adevărului. Tăcerea alături de o persoană neatrăgătoare implică faptul că persoana te plictiseşte. Tăcerea alături de o persoană atrăgătoare te face să fii sigur că tu eşti cel insuportabil. Orice act de a te îndrăgosti implică triumful speranţei asupra autocunoaşterii. E poate adevărat că nu existăm cu adevărat până când nu ne vede cineva existând, nu vorbim cu adevărat până când nu înţelege cineva ceea ce spunem, în esenţă, nu suntem pe de-a-ntregul vii până când nu suntem iubiţi. Dragostea pare delimitată de două disoluţii – viaţa sub prea multe priviri şi viaţa

sunt momente in care de abia astepti ocazia de a gresi din nou ... ocazia am spus!

ati fost vreodata in situatia de a regreta indeplinirea unui vis? un acel moment in care tot ce ti-ai dorit devine realitate ...  o clipa in care, dupa ce ai trait atata timp gandindu-te, visand, povestind despre un scop in viata ... sa simti ca esti nevoit sa o iei de la capat ... alaturi de un nou vis. ca trebuie sa iti fauresti un nou viitor ipotetic. ca trebuie sa te raportezi la altceva. ca trebuie sa iti muti, din nou, busola dezideratelor. era genul de vis de care ai fost extrem de mandru ... atat de mandru incat te-ai considerat aproape revelat in secunda in care ai avut inspiratia sa il transformi in scop. ne definim prin ce ne dorim de la viata.... of ... si iti facea placere sa vorbesti lumii despre "imi doresc"-ul tau. si te framanti: daca nu vei putea gasi un inlocuitor la fel de bun? daca orice alta doleanta de moment va pali in fata a ceea ce a fost "ars poetica" ta pana atunci? daca ti-ai ratat ocazia de a fi fost

aceia dintre noi care au pe suflet lucruri sunt cei care mereu "au cate o prietena care..." sau intreaba in jur "ipotetic, pur ipotetic, tu ce ai face daca...". Sau pur si simplu scriu ce simt. Si ce nu spun in ruptul capului cu vocea, subiect si predicat si privind in ochi. Sunt aceia dintre noi care nu mai vor sa-si lase adevarurile ascunse ... le permit sa mijeasca ... si spera sa ajunga la pastrare in locul potrivit. Sunt aceia care nu-si mai reclama anonimatul ... ci din contra, aproape ca devin mandrii posesori ai propriilor experiente .. doar ca nu pana la punctul in care sa le strige in gura mare. Atat.  Este un prim pas spre asumare. Decisiv pas.

pentru a nu fi ranit se recomanda sa te prefaci ca nu ai inima. oare pana cand se mai inchina la acest chip cioplit excentric de lucizii si obositii de dezamagiri din jurul nostru? aceia care sunt intr-o permanenta pregatire pentru un profil de statuie si pentru viitoarele prezumate autografe pe care le-ar oferi, cu mila si condescendenta, desigur, credinciosilor de carton ai lumii de azi si ereticilor care, cu privirea mai vie decat oricand, i-ar contrazice cu placere? probabil pana cand, luati prin surprindere, nu vor mai putea riposta. constatand ca le place. atat de mult incat nici nu le mai pasa unde s-a diluat viata de dinainte de a "crede si nu cerceta" in dragoste...

ce bine ca viata nu se scrie cu creionul si radiera ! altfel am avea numai experiente-avorton si am ramane suspendati in non-actiuni pe fondul acelor dintre noi care ar face un obicei din a se razgandi in permanenta. si am fi o lume de oameni fara pic de experienta si trecut. doar pentru ca precautia extrema ar putea fi o optiune. plicticoasa perspectiva.

inca nu ma prind daca amintirile - pe care le rememorez doar in raport cu prezentul si dintr-un act mental automat - sunt, oare, cele care imi confera cea mai mare siguranta sau sunt cele care imi hranesc cele mai de temut frici? si daca ar fi ambele valabile?  cum fac sa imi amortesc amintirile in mod selectiv astfel incat sa raman doar cu sentimentul de siguranta? pueril, nu? :) dar nu imposibil! simplu: imi fac amintiri noi! intentia continuarii face intotdeauna mai degraba apel la siguranta in a avea incredere decat la frici.

Nu jocul prostesc ... ci acel joc educat si totusi naiv, matur si totusi copilaresc, crud si totusi copt care naste imaginatia si hraneste energia tineretii. Jocul dintr-un schimb de replici, jocul din comunicarea intre priviri, jocul tachinarilor de zi cu zi, jocul micilor minciuni spuse cu intentia de a le revela, fals rusinat, imediat dupa, jocul mangaierilor si al saruturilor infometate, jocul atingerilor imaginate, jocul imbratisarilor de la miezul noptii, jocul din sfaturile cele mai sincere oferite prietenilor de suflet, jocul cu tine insuti, jocul aruncarii in gol pentru a-ti infrunta frica, jocul renuntarii si al reapucarii de ... orice, jocul matematic al lui 1+1 nu este 2, jocul in amor, amicitie sau in indiferenta calculata, jocul seductiei de amorul artei, jocul indragostit cu nervii cuiva, jocul de-a cearta doar pentru a provoca o noua dulce impacare, jocul permanent cu cei care stiu ca ma joc si jocul cu cei care se joaca permanent cu cei care stiu ca se joaca.

partea intai luna decembrie este luna in care ne ornam strazile, fatadele cladirilor, geamurile, vitrinele magazinelor, terasele restaurantelor, stalpii de pe bulevarde... bradul. Si pe noi insine, daca ne raman bani sau motive de a ne impodobi costumatia de actor al propriei vieti. si este, poate, luna in care ne luam la plimbare prin frig, tinandu-le strans-strans de mana, VISELE... ca pe niste copilasi in crestere care au nevoie de ghidaj, de siguranta, de caldura si de forta unei maini de parinte plin de iubire si afectiune.

ma enerveaza cutitele infipte in ranile de care nu sunt constienta.

Tineti minte momentele din timpul scolii cand, dupa ore si ore si ore si ore de rezolvat probleme din ce in ce mai complexe la matematica, ajungi sa ai in fata o banalitate de exercitiu cu care sa nu stii ce sa faci? Nimic nu mai conteaza in termeni de exercitii rezolvate, rationamente, increngaturi logice, complexitati si abandonuri ... ci doar ce ai in fata. Te uiti tamp la datele problemei, apoi la cerinte ... si te gandesti ca e gresita problema, ca au uitat sa iti furnizeze o informatie. Iti vine sa tragi cu coada ochiului la raspunsuri, desi esti constient ca te furi pe tine si nu rezolvi nimic ... cel mult nu mai prelungesti agonia nestiintei si a indoielilor... si totusi, tentatia e mare. Stai ca prostul in fata foii si te gandesti ca avea dreptate cine spunea ca unde e multa desteptaciune e si multa prostie :) Te enerveaza ca pierzi timp cu chestia asta, simti ca te tine in loc, stii ca mai ai o groaza de lucruri de facut, dar nu o poti lasa fara solutie. Te uiti i

a fost un moment de liniste perfecta ... moment intrerupt doar de niste acorduri de pian care veneau de nicaieri ... am amusinat prin intreaga casa pana sa-mi dau seama ca muzica venea de pe scara, de la un vecin ... m-am imbracat bine si am iesit din casa, am adulmecat fonic dupa sursa muzicii pana am gasit usa. Si am inceput sa stau. Si sa ascult instrumentul perfect. A durat aproape o ora acest inceput de zi de sambata filmat mental pe casa scarii unui bloc interbelic.