RALUCA MIHĂILĂ

      O cana verde-kiwi, o usa de la intrare, un creion colorat, o cutie de bomboane, o masuta de cafea, o ceasca de ceai verde, un pat, o draperie brodata, un telefon, o cafetiera, o masina de spalat, un caiet dictando, o foaie A4, o lingurita, un aspirator, o ventuza, o crema de zi, una de noapte, un gel de dus, un gand scris, un lipici, o carioca, o carte de munca, o reteta de la doctorul de familie, o migrena, un incarcator, un tirbuson, o trusa de manichiura, o fereastra, un pliculet cu ghimbir, o pereche de cercei, un cadou primit de ziua ta, o lampa, o veioza, un roman politist, un film bun, un ghiveci cu flori, un ceainic, o pereche de blugi, o noptiera, o vaza cu flori, un pulover, un rucsac, un tub cu pasta corectoare, un detergent de vase, un ceas de perete, un portfard, o portocala, o sfecla rosie, un frigider, un pumn de nisip, o iarba pe care te plimbi, un copac la umbra caruia te feresti de soare, un termometru, o adiere a vantului, o tastatura de calculator, un trandafi

      dependenta. Dar evident, ea exista pretutindeni. si tot evident, exista pentru ca altii cred in ea. Dar ma indispune in mod real invocarea ei cand este vorba de un cuplu. Nu cred in dependenta in doi. Cred insa in atasament, cred in iubire, cred in devotament, cred in contopire sentimentala, cred in loialitate, cred in 1+1=1 mult mai complet, cred in dedicatie, cred in amor si emotie cu iz de ceara lichida. Adica topita.        Dar nu cred in       dependente , in special in cele pe care unii dintre noi gasesc convenabil a le justifica drept atasamente virtuoase. A iubi nu este diferit de a fi sau nu virgin: nu este nici o virtute, nici un defect. Ci doar este. Asa cum a iubi nu presupune subjugarea emotionala sau fizica in sensul impus de o dependenta de ordin ierarhic. Nuuuu! Este exact invers ...       Da, nu cred in      dependenta ! Mai ales intr-un cuplu. Cand unul dintre cei doi ajunge sa depinda de celalalt se nasc raporturi de subordonare si se nasc ierarhii

      Datoram destul de mult celor care ne fac sa suferim, sa simtim ca ne pierdem mintile sau sa ne inclestam uneori degetele mainilor. A pumn.       De ce? Pai pentru ca fara acestia si fara sentimentul de goliciune pe care (credem noi ca) ni-l lasa nu am reusi sa apreciem (pentru ca am avea tentatia de a lua drept cuvenit) senzatia de bine oferita de tot ceea ce exista si respira in jurul si in universul nostru si care ar putea redefini acest gol. Prin anularea lui. Pentru ca fara crearea in prealabil a acestui void nu ar mai fi nimic de umplut, nu am fi capabili sa mai tinem apa.       Si totul provine din faptul ca uneori, daca nu simtim ca ne pierdem mintile, nu mai simtim nimic. Am inainta pur si simplu pe trotuarele betonate ale unei vieti sub-mediocre in care activitatea de baza ar consta in lene. Lenea de a ne mai dori sa inaintam inspre cineva sau de a lasa pe altcineva sa inainteze inspre noi.       De nedorit.      

      Nu cred neaparat in teoria ying-yang-ului si a completitudinii pe care o gasesti cand intalnesti sufletul-pereche. Sau ma rog, ma rezerv putin mie insami inainte de a crede 100% in aceasta teorie.       Cred insa in sentimentul revigorarii pe care ti-l da apa rece si proaspata a unei dimineti in care iti incepe o noua viata de 24 de ore.       Asta este completitudinea pe care nu ne mai obosim sa o observam, cautand cai verzi pe peretii vaselor sangvine sufletesti.       Si da, imi doresc o astfel de chiuveta :) .

In fond si la urma urmei...       Cine dintre noi poate hotari ce inseamna a "castiga" o batalie a vietii? In fond fiecare isi poarta batalia sa.       Ce determina o relatie amoroasa sa se transforme prin evolutie sau involutie? In fond dragostea este subiectiva si foarte personala.       De ce avem tendinta de a ne feri de tradatori? In fond ei nu fac decat sa ne mentina permanent in garda.       De ce obisnuim sa ii vizitam (la propriu, punandu-le chiar flori la capatai) pe cei care au ramas printre noi doar cu sufletul? In fond putem fi alaturi de ei si ei alaturi de noi in permanenta. Avem nevoie de confirmarea fizica a apropierii?       De ce unele gesturi, daca nu devin exact asta, gesturi, si raman incremenite in stadiul de idei de pus in practica , sunt egale cu zero? In fond simplul fapt ca au fost zamislite de o minte sau de un suflet ar trebui sa fie suficient.       De ce s-a decis de comun acord ca lumea sa inceapa sa lucreze de dimineata si  doar seara s

"Stam in fata televizoarelor, citim rezultatele meciurilor, cotatiile la bursa si extrasele de cont ca pe tablele legii; verificam notele copiilor, ii cuantificam pe cei dragi si pe noi insine; masuram salarii, terenuri, note, masini, penisuri, busturi, metri patrati, proprietati imobiliare, economii, cartiere, natiuni, orice in afara vitalitatii, care nu poate fi masurata si, in consecinta, e nebagata in seama. Masuram si triumfam sau masuram si ne temem; pierdem in ambele cazuri, fiindca ambele sunt cuprinse pe o scala pe care doar putini o recunosc drept valida. Triumfurile si tragediile pe care noastre sunt munti doar o clipa, pentru ca in clipa urmatoare sa se prabuseasca si sa nu fie altceva decat niste musuroaie de furnici." Luke Rhinehart, "Intoarcerea Omului-Zar"

      Exista doua variante:  fie acceptam (pe fondul unui reflux stomacal acid) ca "toata lumea minte" si atunci tot ce se petrece in jurul nostru sta (asumat) sub auspiciul hazardului moral (adica ne mintim care de mai de care mai abitir); orice potential repros adresat cuiva care ne-a "necinstit" cu un neadevar este astfel exclus!  fie ne luam in spinare angajamentul ca nu vom pune vreodata pe nimeni si nimic (in afara noastra) la indoiala; si ramanem astfel cu "luxul" de a putea reprosa posibilele minciuni.       Ce vrem de fapt? Sa fim fara arme , sau sa ramanem cu luxul uneia singure ? P.S. Pentru frumusetea argumentului si mai ales pentru ca extremele sunt extreme tocmai pentru ca inrameaza si delimiteaza normalitatile, mai a loc loc (cacofoniile fac viata mai frumoasa) unei variante de compromis: ramanerea fara arme in fata singurei alegeri umane care ne poate asigura, fara prea multe incercari, ca  luxul este inutil si supraapreciat.

      Sau "noutati" din seria "ce mai inventeaza astia".      Psihocardiologia este (pseudo?) stiinta care a venit cu aceasta denumire a bolii.       Lista sentimentelor nocive care se pare ca o provoaca este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia. Toate presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea, descurajarea şi depresia.      Ce sustin specialistii: "când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres. Si în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite".       Cateva intrebari-medicament: -Ce exigentă avem faţă de noi înşine? -În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă? -Ce importanţă acordăm situaţiilor critice? -Cate eforturi depunem pentru a le putem gestiona?      Si ca o parere personala, daca raspunsul la intrebarile de mai sus este caracteristic celor dominati de perfectiune si

      Inca de dimineata, iubire in sus, iubire in jos. Indragosteli, amorezati, pis-pis, tzuc-tzuc, lugu-lugu, gugu-gaga. Siroposenii de la primul pas facut in afara casei, melodii pentru zambete tampe, baloane roz, rujuri roz, pernute roz, imbracaminte roz, felicitari roz, flori roz, femei roz...foarte mult roz. Rozul (ma) enerveaza dar contrasteaza foarte bine cu negrul pe principiul scrisului negru pe alb. Deh, ne diferentiem si noi cum putem.             De ce, de ce nu inceteaza oamenii cu bezmeticia asta la unison? De ce surpriza si freamatul neegalat al unui sentiment devine cerinta odata pe an? M-am saturat de Cupidon pentru ziua de azi, sa mai ramana si pentru restul anului, zic. E pacat sa ne folo/iro-sim in 24 de ore toate rezervele pe care altfel uitam ca le avem in posesie. Le lasam pe post de arme albe pentru atunci cand oile de langa noi (si noi alaturi de ele) primesc ordinul "pe locuri, fiti gata, start!" si dau drumul porumbelului amorezat si vadit beat de

Ciudat sau nu, exista multi oameni (mai) irascibili (decat de obicei) in ziua de 14 Februarie. Ha-ha. Si intamplator sau nu, multi dintre ei sunt cei care sustin ca nu cred in Ziua Indragostitilor. Hi-hi. Oare pentru ca nu au ce sarbatori? Sau poate pentru ca s-a nimerit ca in anul 2011 ziua asta sa le pice in moalele capului intr-o zi de luni, cand oricum nu iti arde de nimic ? Fara hi sau ha, ramane dragut faptul ca exista si stau bine-mersi la vedere alternativele: cei care zambesc sagalnic si complice si in ochii carora poti citi "La multi ani mie!"

Cand ori de cate ori patesti ceva sau "soarta iti fu crunta" pe orice plan al vietii, si cei din jurul tau - amici, iubiti, cunostinte, rude - iti sar imediat in ajutor, inseamna ca il meriti si ca toti care iti sunt alaturi in aceste momente tin cu adevarat la tine, sau inseamna ca esti vazut ca un neajutorat?

Ha!        Aici  aflati ce puteti face cu poza de mai sus.       N-ar fi totusi mult prea simplu?             I-am pune pe toti sa-si scrie numele si am rezolva problema.       Pacat ca se aplica si nu prea.       Dar de dragul experimentului permitem inevitabil judecati de valoare.       Este mai degraba adevarat continutul decat forma, este mai reala caligrafia ideatica decat cea estetica.       Hm? poza homepage-preluare http://www.urbancalligraphy.com

      Sunt intr-o perioada de plafonare ... o perioada in care imi permit sa imi permit sa las totul mai moale, sa nu ma mai agit ...si asta nu pentru ca timpul se dilata sau pentru ca asa ar fi bine, ci pentru ca am luxul ca sunt tanara si pot profita de iluzia desarta (cum se va dovedi ulterior a fi) care alimenteaza gandul ca timpul va trece incet si ma voi dezmorti "la timp".       Nu stiu ce inseamna acest ‚la timp” insa pot considera ca il voi fi aflat in momentul in care pot afirma „uff, era cat pe ce!”. Pana atunci singurele resurse cu care ma pot consola, cu care ma pot intretine pe mine si pe cei din jurul meu, resurse de care de altfel ma pot chiar bucura sunt elanul de a face lucruri, inertia de a sta degeaba si (ne)simtul proportiei intre cele doua.       Pps-urile trimise ca mass-message pe mail-uri, pe facebook-uri, pe twitter-e si alte canale si rigole care culeg apa de ploaie ne indeamna mereu la „fa ce simti”, „ nu-ti irosi timpul, este resursa cea mai de pr

      Dimineata placuta de joi. Soare, ger, atmosfera placuta de iarna adevarata.       Pentru c a c artela de metrou a parut a face probleme dis de dimineata (cu alte cuvinte a expirat) si pentru ca mi-am lasat economiile in banca :) iar afara erau -17 grade Celsius, am decis sa o iau pe jos inspre iubitul birou. Si am luat-o pe jos pana la un moment dat cand mi-am dat seama ca am un bilet de autobuz la mine si ca stiindu-ma ca nu suport sa intarzii (nu in general, ci la birou) am decis sa imi incerc norocul cu autobuzul 301bis din Romana. Mai ales ca trecuse perioada de varf si drumul parea cat de cat liber. Aproximam 10 minute pana la destinatie. Si chiar atat a si fost, cam 10 minute pana la o distanta de 100 metri pana la destinatia mea. Iar cei 100 metri au fost atat de intensi incat am simtit ca o sa iau pe cineva la pumni. O ora petrecuta practic in fata cladirii unde trebuia sa ajung, o ora in care am simtit ca ma ia claustrofobia, o ora in care am facut 100 de amarati de metr

      ar trebui sa existe asigurare in caz de ironie a sortii       La ce ma refer? Pai ... un exemplu ar fi sa primesti, femeie fiind, o invitatie de Ziua Indragostitilor de la un barbat de care poate esti indragostita, pe care poate chiar il poti iubi cu toata inima candva, pe care poate il dispretuiesti, la care tii sau orice alta varianta posibila si diferita de indiferenta, dar care stii ca nu este potrivit pentru tine pentru ca dincolo de a sti ce te face fericita nu si-ar mai acorda ragazul de a-si pune in practica stiinta,  la filmul "No strings attached". Si la care sa nu ai puterea sa spui "nu" pentru ca vezi in aceasta intalnire un nou prilej de a-l revedea. Iti este dor.      Schematic?      Pai: - sarbatoarea iubirii , cica - el, relaxat si stapan pe el, aparent singur si fericit sau nu - ea , cu ceva urme de indragosteala si dezamagire, cu emotii puternice si putin regret pentru nenoroc, cu orice numai fara indiferenta in fata trecutului recent

      Este plin de salvari si sirene - de la ambulantele SMURD care transporta cazurile urgente pana la sistemul limfatic din noi.       Care este diferenta intre institutirea (ori confirmarea) unei stari de urgenta (prin apel la 112) si o simpla respiratie de tip 1-4-2 (un timp inspiri, 4 timpi tii aerul, 2 timpi expiri). Pai diferenta consta in terti, exclusi in cazul al doilea. Si este bine fara terti si fara SMURD. Doar ca fara terti ramanem noi cu noi si cu sistemul nostru limfatic indoctrinat cu toxine . Remediul pentru purificare sistemica? Apa.de.ploaie.cate.doi.litri.pe.zi. Si energie pozitiva. A doua cred ca a devenit monopolul unui "cineva" foarte rautacios pentru ca a prins-o, a luat-o cu totul si nu ii mai da drumul. Sta ascuns. Heeeeiiii!!!! Mai da-ne si noua din ea, nu mai fi rau, pentru ca de la atata apa, singurul remediu care ne-a mai ramas, au inceput sa ne inoate organele si amarul tot nu se ineaca.

      Fiecare dintre noi isi stabileste prioritatile in functie de felul de a fi, de realitatile la care rezoneaza sau in functie de cum vede esentialul.        In viata "lucram cu esente, decantam"*. Si fiecare ramane cu precipitatul pe crede ca si l-a dorit, dar care poate fi...sau nu... * citatul este din filmul romanesc "Declaratie de dragoste" (1985)

Imi doresc ca romanii sa-si iubeasca tara. Nu exagerat. Dar asa cum ar trebui sa-si iubesca cercurile concentrice. Iubita, familia, orasul, Ardealul. Imi doresc ca romanii sa se iubeasca pe ei insisi, sa se inteleaga, in sfarsit. Imi doresc ca poporului roman sa-i creasca, prin regenerare, capul si inima pe care i le-au taiat cei care nu  le aveau. Imi doresc sa trecem cu bine prin criza. Imi doresc sa uitam complexul saraciei, ca sa ne ajunga ce ne e suficient. Acum, dupa noul an, imi doresc sa apara, de unde a stat ascunsa, o generatie de politicieni pe care sa-i putem admira. Nu pentru siretenie, istetime neslefuita, atitudine sterila de invingator si nu pentru disponibilitatea lor de-a face compromisuri ci pentru inteligenta lor, pentru educatia lor, pentru lupta lor de a-si vedea invingatoare scopurile nobile si nu numele atat de comune, pentru pregatirea lor de-a primi, drepti, lovituri. Imi doresc strazi pecare pot umbla copiii fara a fi muscati de caini, oameni fara a fi injura

      Ma doare organic sa constat ca in vecinatatea ariei mele vizuale cineva face exact ce fac eu, exact cum fac eu, vorbeste exact ca mine, merge exact ca mine, se uita exact ca mine, se isterizeaza exact ca mine si ce mai vreti voi exact ca mine.       Nu am crezut niciodata in turme. Numai alunecatul in afara tiparelor denota imaginatie, uniformizarea reprezentand doar o alternativa dintre cele mai facile.        Mi-am facut un reflex si un obicei din a lua de bun ce am invatat la lectiile de biologie din scoala cand citeam cu pupilele dilatate ca fiecare dintre noi este unic. Si pentru ca am in continuare aceasta impresie si mai ales orgoliul originalitatii per se - nu neaparat din considerente ce tin de structura ADN - ma vad nevoita sa imi continui sirul zilelor de tip "rasarit-apus" traind automat - dar niciodata in slujba! - acestui principiu. Care de fapt nu face decat sa va adreseze voua, tuturor celorlalti in afara mea, cuvintele : "sunteti unici!". Si

      Inca nu ma dumiresc privitor la cum corpul omenesc stie sa se deplaseze plasand un picior in fata celuilalt - ca sa nu mai amintesc de vietatile cu patru sau zeci de picioare. Si cum isi tine echilibrul - dincolo de explicatia cu nucleul rosu. Sau cum mainile stiu sa se coordoneze perfect respectiv sa insoteasca un "au!" verbal exact la locul care doare. Sau cum toate simturile persifleaza un inamic atunci cand vaz, miros, simt tactil sau gust ataca sau se apara impreuna de orice agresiune. Mda...cand imi aduc aminte de faptul ca nu inteleg lucrurile astea (asa cum nu pot percepe modalitatea prin care functioneaza bluetooth-ul asta dat naibii al zilelor noastre) imi rezerv foarte mult timp sa staaaaau..si sa observ minunea in jurul meu. Cum s-ar spune ... pierd vremea? Dar stiti de ce consider ca imi pierd vremea util? Pentru ca, placut surprinsa de ce vad, invat si descopar minunandu-ma.       Zambesc pentru ca am onoarea sa observ niste lucruri deosebite, chiar daca

      Combinatie vegetariana sau animal in sine, cu multe sensuri proprii si/sau figurate, spirit gregar, aspect si atitudine domoale relativ la viata, mici executante cu priviri blajine si cu pretentii de neam ... debordantul spirit si veleitatile mioritice cu care (?!) ne mandrim (sau din contra) pe cartile noastre de vizita, imediat sub "postul ocupat"* nu ne vor fi luate de nimeni pentru ca atunci cand ne merge bine, suntem mioritici, cand o dam in bara, deh, ca la noi pe plaiurile mioritice la nimeni ... argument convenabil cu dublu sens :) Si da, ne mancam intre noi - pe alocuri asezonati cu fresh-uri de fructe exotice, altfel ne-am sta unii altora in gat sau ne-am intra in dinti doar se stie, suntem atosi - pentru ca atat conopida cat si maslinele, stim, da, stim, au o importanta valoare nutritiva si determina un elegant behait de fond.       Pofta buna si numai bine "ciobanului-conducator" de turma! *cumva sub forma lui "ma numesc X...escu si ocup un

"Femeia este cadoul care te alege"

       Nici nu pun la indoiala si nici nu consider ca universal valabile cele doua liste la care fac referire mai jos. Pe acelasi principiu conform caruia nici medicii nu ajung mereu la acelasi diagnostic intr-un caz medical particular. Asa ca da, totul se poate nuanta si parerile noastre alaturi de impactul parerilor noastre asupra celorlalti vor fi mereu impartite. De gustibus... Dar totusi...doua liste: Prima. A doua.       Concluziile lor? In cazul in care aveti prieteni care se confrunta cu depresia - despre care s-au obtinut finalmente niste rezultate, zic eu, importante cel putin din punct de vedere stiintific ( aici detalii) - si ma refer aici la depresia in adevaratul sens al cuvantului, nu la cea superficiala de tip "nu mai au arahide in ciociolata la alimentara, ce ma fac?" abordarea-cheie sugerata este sa empatizati cu persoana de langa voi si sa va exprimati disponibilitatea de a fi alaturi,  nicidecum sa incercati sa o incurajati in a-si gasi singura fortele. A

      Cat de mult conteaza momentul, starea, emotia unei clipe, pornirea unei secunde!...functie de starea care ne locuieste la un moment dat acelasi lucru ne poate aparea fie tangibil fie imposibil. Acelasi lucru! Emotiile si echilibrul dezechilibra(n)t al interiorului de sine sunt cele care determina ce poate sa devina real in imediatul vecin. Nu este ciudat ca inexistentul si intangibilul sa hotarasca TOTUL relativ la ce pãţeşte tangibilul? Ca non-materia sa ia deciziile vizavi de destinul materiei?       Temerarii au de regula DOAR privilegiul de a traversa mai multe stari care fac lucrurile sa para posibile. Atat! Doar privilegiul de a fi cautati si curtati de astfel de clipe - pentru ca par prietenosi, par a avea potential de reusita, zambesc mai mult. Atata tot si nimic mai mult!        Tind din ce in ce mai mult sa cred ca liniile si curburile fetei, atunci cand zambim, dezobtureaza caile de acces ale energiei si creeaza o orientare epidermica inspre coltul nostru de "e

      Care este limita pana la care acceptam sa ne critice prietenii? Nu ar trebui ca ei sa si-o stabileasca singuri pe a lor si sa o anticipeze pe a noastra astfel incat un acord prealabil, implicit si tacit sa fie suficient si firesc? Oarecum si in linii mari cel putin, macar pana la punctul in care incepe sa apara o relationare de tip "win-lose" intre participantii la amicitie.       Cand o prietenie are cele mai mari sanse de reusita si longevitate: cand acordurile intre parteneri se fac tacit si echilibristica emotiilor se calibreaza singura sau cand este nevoie de discutarea fiecarui lucru in parte pentru ajungerea la un acord final? Este cumva nevoia discutiei - pe fondul neintelegerii implicite - un semn ca prietenia este oarecum chinuita? Ca poate ceva este fortat acolo?       Si nu cumva posibilitatea ca oricare dintre prieteni sa-si continue unul altuia frazele in locul unui omniprezent "nu inteleg ce vrei sa spui" este in sine un semn ca da, isi merita

...ca suntem aratati cu degetul de Schengen-isti ca fiind corupti sau ca dincolo de noi sunt adevaratele granite securizate ale bunei cuviinte?       Fereasca Dumnezeu sa ai dreptate in Romania doar din punctul tau de vedere! De ce? Pai de- asta . Cum sa nu devenim un neam excesiv de religios, in care bisericile sunt pretutindeni si au ajuns sa ne guverneze prin rugamintile adresate divinitatii, mall-urile devin cultura urbana predilecta, stiinta ajunge sa primeasca in sictir o frantura peste zero din PIB si profesorii se revolta impotriva dispretului cu care sunt tratati de guverananti purtand masti hilare in fata guvernului? Educatie, norme, etica, moralitate si spirit civic? Parol!       Ne lipseste ceva, ceva ce ar fi trebuit impus la nivel national de ce nu? de chiar statul roman*: definitivatul in a fi un cetatean normal! Suntem scutiti (printr-o optica manipulatoare "de la centru" care ia intocmai chipul propriei vointe) de elementarul simt de raspundere fata de no

Fa altora ce-ti faci si tie! Nu fa altora ce nu-ti place sa ti se faca tie! Si sa ne dorim mereu sa aflam ce ne dorim cu adevarat! Cat avem timp ... pentru ca fara timp nu poti avea nimic. Poate fi timpul in sine o dorinta? Sau cand devine dorinta este un semn ca va fi sosit deja secunda in care e prea tarziu si cand fostul prezent este trecut? Nu la multi ani pentru ca pot fi degeaba, ci la multe momente !

      Cum vine asta "Craciunul este perioada in care trebuie sa fim mai buni, sa ne iertam reciproc..." etc etc... In restul anului ce are? Ne pica rangul daca incercam sa extrapolam la o viata de om zicala pe care o rostim langa brad c u  c am multa candoare ca si cum "eh, lasa, o zi nu murim, dupa aia revenim la ale noastre"?       Nu inteleg ... pentru ca nu vreau sa inteleg un asemenea cliseu inept.       De doua ori pe an trebuie sa fim mai buni (de Craciun  si Paste), de Dragobete trebuie sa iubim si sa ne manifestam sentimentele la unison, de ziua noastra putem face ce dorim ca deh, e ziua noastra ... si in rest ... ce facem cu restul de 358 de zile din an? Ah, da, ramane sa fim noi insine... strasnica treaba, ce sa zic? Pana la urma cand nu suntem cine suntem?        Ce bine ar fi sa reusim sa nu mai fim atat de ipocrito-greţoso-vomitivi!        Asa ca nuuuu domnilor, nu asa se face. Nu poti sa iti permiti constient sa lipesti prost banda adeziva a pr

      Ati observat cata putere ne apropriem sub umbrela anonimatului? Cand nu stie nimeni cine suntem ... cat curaj de a spune ce nu am spune ca purtatori ai numelui nostru, a fiizionomiei noastre, a ochilor nostri, avem! Cata indrazneala sa dam frau liber cuvintelor altfel doar gandite si poate inabusite in gatlej pentru ca "nu vreau sa stie cine sunt."       La baza acestui comportament sta acelasi principiu care controleaza masele de oameni. Cand nu poti fi identificat, nu poti fi tras la raspundere pentru nimic, astfel ca orice temere dispare.        Este ca si cum prin "anonimat" facem apel la toate personalitatile care salasluiesc in noi ... sa se ajute reciproc, sa se consfatuiasca pentru a da nastere unui singur glas ... care iese la iveala sub titlul autodeclarat de "zero barat" sau mai diplomat "avorton".        Si pana la urma, este acest lucru altceva decat un alt tip de negare a noua insine (in afara de transmiterea mesajului "c

desi adevarul este ca atunci Cand vrei sa uiti pe cineva, inseamna ca te gandesti la el - Jean de la Bruyere si te consolezi cu gandul (al carui adevar il cunosti rational dar inteligenta emotionala nu te lasa sa il simti) ca Nu merita sa plangi pentru nimeni, iar cei care merita nu te vor face sa plangi - G.G.Marquez incerci sa transformi ceea ce crezi si speri ca nu se va pierde niciodata, in prietenia aceea adevarata despre care citesti vrute si nevrute, pe care ai apucat poate sa o traiesti si in care stii ca ce este greu nu este sa iti arati defectele tale ci sa il faci pe celalalt sa si le vada pe ale lui ... si te cam chinui sa pastrezi un ton detasat cand iti ascunzi tremurul vocii care vrea sa proclame o despartire - regasire: Nu merge inaintea mea, s-ar putea sa nu te urmez; nu merge in spatele meu, s-ar putea sa nu te conduc bine; mergi alaturi de mine si fii prietenul meu - Albert Camus cand de fapt nu iti doresti decat sa auzi Nu te iubesc pentru ca esti frumoasa, c