RALUCA MIHĂILĂ

Frica de a nu cadea victima pledoariei viclene a uratului devenit ubicuu. Si  frica de a nu mai identifica uratul ca atare, prin comparatie ce este frumos si tangibil...riscul si imensa teama de a cataloga uratul ca pe un ceva firesc .

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine . In ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate . În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate . În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect . În ziua în care

"No man for any considerable period can wear one face to himself and another to the multitude without finally getting bewildered as to which may be the true". Nathaniel Hawthorne "The Scarlet Letter" Orice prostie isi are varsta ei. Orice varsta isi traieste prostia. Cred in autenticitatea de om aflata dincolo de prostia varstei. Si care cere recunoastere de facto si de iure. Neintarziat! Draga mea prostie,       Te rog să nu te laşi intimidată ori sedusă de formula de adresare fiindcă a devenit un loc comun [Dac-ai şti câte e-mailuri de abordare (zice-se) profesională încep aşa!] şi mă ştii că sunt rezervat-politicoasă cu aceia care nu-mi plac. Aşa că ia-o ca pe o ironie, da?      Mă gândesc de ceva vreme foarte (prea) mult la tine şi uneori mă tem că mă încearcă vecinătatea unei obsesii. Îmi amintesc adesea şi mereu cu nostalgie de vremurile fericite şi naive (o fi pleonasm?) când habar n-aveam că exişti. Ştii tu despre ce vorbesc, nu-i aşa? 

Inceput de discutie la telefon cu bunica mea. - Saru'mana, mama, ce faci, esti bine? - Bine, ce sa fac? Eram la geam...ma uitam pe strada. Ii inteleg reactia pentru ca durerile cenzureaza intr-un mod pervers si nepermis elanul... dar la mine, cu o diferenta de peste 50 de ani?! Nu eu ar trebui sa fiu cea la care se uita batranii de la geam? O sa pricep acest adevar cand voi ajunge in punctul in care ma voi intreba daca sa il regret sau nu. Poate peste vreo 50 de ani...Orice atu neutilizat cand trebuie devine bumerang in timp.

Hazard. Dai...la picioare. Si crapa...capul caprei in patru. Legatura intre picioare si cap o face cotul usii in care intri cand vrei sa dai la picioare ca sa crape la cap. O usa care niciodata nu ti se deschide fara efort. Si doua praguri ascutite in care te lovesti  cand nu stii cum sa te feresti de impact. Cand in definitiv reusesti sa afli, se modifica amplitudinea usii si pragurile se deplaseaza, fentandu-te. Ma uit in sus si vad pragul de jos de care urmeaza sa ma impiedic pentru ca imi tarasc picioarele a lene si alene. Ma uit in jos. Vad pragul de sus al usii de care as vrea sa dau cu capul daca as fi puuutin mai inalta. Ca si cum ar incepe sa-ti creasca stalactite si stalagmite inspre interior. Inchipuiti-va ce grozavie si cate fisuri producem in noi insine, fisuri pe care altfel, doar prin rostirea fara teama a adevarurilor in care zacem tacut, le-am evita. 

     A-ti permite sa spui adevarul si sa te manifesti 100% natural cu persoana din fata ta presupune automat o familiaritate cat se poate de sincera si lipsita de orice tip de inhibitii...dincolo de orice sentiment de amicitie, de iubire, de atasament, presupune familiaritatea ca si cumul de conditii care trebuie indeplinite pentru ca acest confort comunicational si relational sa se instaleze intre tine si ceilalti (prieteni, rude, amici, iubiti, colegi de serviciu).      A ne manifesta 100% sincer in fata cuiva este genul de interactiune interumana care ne umple sau goleste sufletele - functie de caz, care ne completeaza sau decompleteaza - tot functie de caz, dar care cu siguranta nu ne chinuie si nu ne cere trairi de un anume tip, nu ne costa reactii false, programate sau masluite. Ne descarca. Ne incarca. Ne intareste propriul sine si ni-l reconfirma cu fiecare traie a noastra autentica. Ne ajuta sa fim mai noi insine decat noi insine. Persoanele acestea sunt zonele noas

     Sa fie acesta un motiv pentru care "ratacitii" prin lume fortati de imprejurari ori dotari intelectuale superioare sau diferite structural de zona in care s-au nascut dobandesc acel aer de diagnostic fara drept de apel care incepe cu "problema cu Romania este ca..." dar care difera in functie de zona geografica (recte limba "adoptiva") aleasa?       Mai in gluma, mai in serios, semi-glumesc.       Si intreb aceasta intrucat nu mai tarziu de ieri, la un pahar de vorba cu un conational onorabil, am ajuns fara sa ma chinui deloc tare la concluzia ca Romania este un mini-glob pamantesc. De ce spun asta? Pentru ca in afara limitarilor climatice pe care nu le putem schimba, nu stiu sa existe lucruri, tipologii umane, istorie in strada, arta, cultura, gastronomie etc etc regasite oriunde in lume si care sa nu aiba o interfata in Romania. Vrei saracie? Ai. Vrei lux? Ai. Vrei mitocanie? Ai. Vrei sa calatoresti cu trenul si sa fii tratat regeste? Poti fi.

     O mana isi gaseste suportul in alta mana. O mangaie. Iar aceasta nu se opune, accepta mangaierea celeilalte. Desincronizare totusi: orizonturile catre care priveste fiecare din maini sunt substantial diferite.      Ati trait vreodata senzatia de backwards deja-vu ?     Adica sa simtiti ca traiti exact aceleasi lucruri intamplate la o data anterioara, dar din perspectiva interlocutorului vostru de atunci, nu a voua insiva?     Este foarte ciudat! Incepi sa intelegi astfel, fara sa vrei dar fortat de imprejurari, optica celor care iti spuneau niste lucruri pe care atunci refuzai sa le vezi si care iti pareau, venind de la ei inspre propria-ti mimica siderata, irascibila, nervoasa, sictirita si plictisita, drept revoltatoare, inutile, jignitoare.     Dintr-o data aceleasi vorbe iti stau tie pe limba, le adresezi la randul tau acum altcuiva care se uita la tine cu o mimica siderata, irasibila, nervoasa, sictirita si plictisita si speri sa nu ajungi sa te miri daca acest "altcui

     Este cel mai mare lux sa poti sa iti permiti sa te indoiesti de cineva atunci cand acel "cineva" crede in tine. Sau cel putin nu se indoieste indiferent de feedback-ul oferit de tine. La adapostul increderii altcuiva, crezi ca ai dreptul, poate si obligatia de a te face ca pui in balanta argumentele pro cu cele contra, dreptul sa te crezi destept, sa o lalai , sa te gandesti si apoi sa te razgandesti, sa zici "da" pentru a avea de ce sa zici "nu" si invers, sa te bazezi pe speranta altuia cand a ta e de negasit, cand este subinteleasa sau cand nu o cere nimeni. Iti permiti tie insuti sa ai ifose.       Ca asa se intampla, a primi confirmari iti da incredere.       In conditiile astea totusi te miri cand te izbeste clipa in care ti se spune ca nu mai este loc de jocuri. Cu alte cuvinte omul care ti-a oferit incredere s-a saturat de ghimpi si vrea un teren mai putin accidentat. Isi vrea libertatea cu atata ardoare incat nu mai conteaza ca actiunile s

De regula tristetea imbie la meditatie, la ganduri. Si tot de regula buna dispozitie te fura ei insasi. Nu mai ai timp decat pentru a trai. De ce nu se intampla invers? Pentru ca starile emotionale, in manifestarea lor autentica, nu accepta prefacatorii. Sau prefacuti. Nu poti da din aripile pe care ti le imaginezi, nu?

"Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur." - Marin Preda

     Cum se face ca de multe ori realitatea se poarta cu noi precum in jocurile mecanice in care uiti semnificatia butoanelor? Vrei sa iti directionezi masinuta, si apesi butonul albastru stiind ca o vei lua la dreapta. Surpriza: masina o ia la stanga. Apesi apoi pe cel rosu, in speranta ca macar acum ai nimerit directia dreapta. Aiurea, masina merge cu spatele. Treaba asta te debusoleaza si te pierzi, nu mai intelegi nimic. Iti vine sa innebunesti. Numai tu detii telecomanda si totusi singurul impuls este sa dai cu ea de pereti. Pentru ca toate corelatiile functiuni-culori s-au reconfigurat fara sa te anunte nimeni in prealabil. Si te trezesti in situatia in care nu iti doresti decat ca ceea ce gandesti sa se transpuna in realitate. Astfel ca singura posibilitate o reprezinta re-invatarea lucrurilor deja presupuse a fi stiute. Apesi usor albastru si vezi incotro o ia masina. Iti notezi ca sa nu uiti. Din cand in cand reapesi albastrul pentru a verifica informatia. Se verifica. Dar sti

     Din cand in cand au loc batalii pe cele doua fronturi ale zonei cerebrale: cel de vest cu cel de est. Astfel ca din cand in cand exista dimineti ca cea de azi in care imi este foarte clar ca subconstientul nu isi mai gaseste locul si constientul isi intra in drepturi si ajunge sa domine. Cu alte cuvinte, de la 4 A.M. nu am mai avut somn. Si bine a fost. As fi pierdut vremea. Mi-am baut cafeaua, m-am uitat pe geam la noaptea nesfarsita si din melodie in melodie am constatat ca se facu lumina. Nu imi este clar momentul rasaritului, imi este insa clara clipa in care am iesit afara. Parca am patruns intr-un peisaj de incremeneala bolnavicioasa. Era ceata, nu era nici o miscare sau urma de fiinte vii, senzatie de semi-amorteala. Superb. De mult imi doresc sa ies ziua pe o strada goala fara oameni. Am luat-o incet la pas inspre viata sociala pe care vreau-nu vreau, ajung sa cred ca vreau sa o traiesc, cel putin la nivel de prefacatorie emotionala cotidiana. Eh, este doar un compromis su

    The existence of a shrink in your life is bad enough not to experience anything more besides the demons in your head.      So, take my advice: only after having learnt to tame and deal with yourselves, only after having dealt with your wounds and  your struggles and the salt you finally had the courage to place on the painful spots in the end made crusts from the little monsters in you, please engage in dwelling in the list of neverending worst-case-scenarios sorrounding us.     Seriously!     Is everything out there a danger lurching?          Or is it just a beautiful yet deranged imbalance pulling us together whenever we feel like flipping out or when the centrifugal forces within us strike like the worst storm? That is, is the danger outside us the reason why we need to temper the danger within us?     I would answer with an undisputed yes , but with the disclaimer: never understimate the danger within yourselves. It is the worst paparazzi we have us followed b

- 3.05.2000 - 14.11.2010 - ... o deturnare in sens pozitiv de la directia actuala ... - (De ce tin minte prima zi? Habar nu am si nici nu ma intereseaza sa aflu. Ah, e posibil sa am memoria vizuala a paginii, de atunci, de jurnal in care am marcat cu majuscule data primului fum. E ca un numar de telefon tinut minte fara motiv. Daca stau sa ma gandesc, tot cam atatea cifre are) - - 10 ani 6 luni 11 zile si 5 ore- - cauza: voi spulbera mitul anturajului. Pentru ca de regula convivialitatea si alegerile de viata ale anturajului meu imi sunt aproape irelevante (imi aleg prietenii din anumite motive, nu le voi adopta si comportamentul adiacent celui care mi-a placut la ei), un film a fost deci motivul care m-a lasat cu un mesaj din care am avut de ales: tigari sau viata de cuplu. Am ales ce era mai potrivit momentului -  - total 3901 zile, vreo peste- jj de mii de hartiute pline de frunze uscate maruntite - - peste 20 marci incercate din care in final doar uneia fidela - -

     Se spun multe, ni se spun multe, ne spunem multe.      Unele lucruri pot fi adevarate daca stam sa ne gandim la ele serios. Ca de exemplu ca prima dragoste nu se uita, ca ce e al tau e pus deoparte, ca ce ti s-a intamplat in copilarie te domina la maturitate, ca Life is what happens while you're making other plans , ca ochii care nu se vad se uita, ca dragostea invinge, ca ca ca ca ca ca ca...      "Ca ca"-urile acestea sunt chiar motive pentru care uneori alegem la un moment dat. Fie pentru ca le simtim, fie pentru ca le auzim si ne conformam lor. Sunt ca niste mini-reguli, ca un manual nescris de conduita sentimentalo-emotionala.      Pana ieri credeam ca am iubit. Si cum iubirea adevarata este greu de gasit, la fel persoana care sa te iubeasca adevarat, cand te uiti la tine retrospectiv si vizualizezi pe rewind-fast forward episoade din viata cand stii cate ai simtit si de ce pentru o anumita persoana, ai tentatia sa spui ca nimeni nu a iubit ca tine. Cand d

    Dezaprob din start orice articol care ne invata cum sa fim fericiti in 10 pasi. Nu poti fi fericit daca aplici niste reguli in baza carora altii prezuma sau garanteaza fericirea. Daca nu simti o stare de empatie simbiotica cu tine si cu tot ce te inconjoara, deci daca nu te simti aliniat si in acord cu tot ce ti se intampla pentru cel putin o secunda in viata, atunci nu poti vorbi decat despre incercari. Ah, da, am avut o realizare? De la om la om, asta da un sentiment de satisfactie, emotie pozitiva puternica, extaz, multumire de sine, ruptura de pesimism cotidian sau chiar fericire. Nu poti persuada la fericire un om invocand norme si spunand practic "daca nu esti fericit, inseamna ca nu poti face asta si asta". Este contra firii. Si mai mult decat atat, il acuzi pe omul respectiv de o incapacitate de a fi fericit asa cum vrei tu sau asa cum crezi tu ca se traieste fericirea. FERICIREA ESTE UN SENTIMENT EMINAMENTE SUBIECTIV si nu se invata, nu se citeste in carti p

     Dintr-un nu stiu ce motiv si cine stie ce inclinatie neuro-lingvistica proprie limbii romane, mereu cand aud vorbitori de limbi straine ii asimilez unor meserii si unor stereotipii comportamentale anume. Pentru care imi accept doza de subiectivism aferenta. Cam dupa tiparul: - italienii - alunecosi, oameni de afaceri dubiosi, jucatori la ruleta :), diplomati, cuceritori prin insinuare - nemtii - ingineri cap-coada, pragmatici, extrem de seriosi, cu disponibilitate scazuta pentru fleacuri, ingrijiti si pedanti - spaniolii - arhitecti, boemi, foarte prietenosi, inclinati spre a intra in vorba cu oricine, oricand, pe orice tema, cuceritori prin sinceritate si priviri - britanicii - jucatori de bridge autentici, profesori universitari de inalta clasa sau cercetatori, umor sec si de buna calitate, decenta lingvistica si tinuta comportamentala - sarbii - caracter rece, hmmm... drujbisti? sau poate camatari - nordicii - o varianta mai balcanica si mai dezghetata a nemtilor, bancheri, spi

     De la geamul meu se vede cum frunzele ning. Efectiv ning, au treiectoria clasica a fulgilor de nea . Fulgi cu nervuri si varfuri. Frumos!

     Singurul univers cu adevarat dinamic si cu un extaordinar spatiu de extindere pe parcursul fizic al unei vieti de om este creierul. In fiecare secunda ne trec prin minte zeci, sute de informatii, ganduri, framantari, analogii automate, feedback-uri, strategii, intrebari fara raspuns, raspunsuri la intrebari nepuse, strigate, ce mai? urlete, plansete, hohote de ras, amuzamente infundate. Toate ne tranziteaza fugitiv fara ca noi sa constientizam decat poate o particica infinitezimala. Ce manifestare jurnalistica de exceptie ar fi sa le putem pune pe toate in ordine, sa le sintetizam, sa le analizam, sa le dezavuam, sa le negam si ulterior sa le reconfirmam...Ma intreb, oare daca am putea face asta ne-am vedea altfel in oglinda? Sau cumva rostul de a nu le putea inghesui intr-un pumn este tocmai acesta, sa ne multumim doar cu pestii mari care nu trec de ochiurile navoadelor?      Cate am putea insira pe foaie...as vrea sa...m-as duce la...as vorbi cu...as zice ca...mi-as lua inima in

          Valorile (ce-or mai fi si alea, nu?), cursul unei vieti normale (trei sferturi din homo sapiens-ii de azi nu stiu sa defineasca o viata normala, culeg definitiile din auzite sau din tabloide!), normalitatea in sine chiar, ca termen si ca fenomen, bucuria fiecarei zile cu soare, nerabdarea unei zile in doi, admiratia pentru covoarele de frunze din fiecare toamna (trei sferturi din femeile zilelor noastre care calca pe frunze se enerveaza pentru ca aluneca si risca sa li se rupa flecurile!!), momentele de stingheritate, stangacie si emotie in anticiparea unui sarut, candoarea unui suras de copil, ochi emanand energie si viata par toate demult uitate. Peste trei sferturi - stiu, am o problema cu trei-sferturile, dar nu sunt nici jumatati, nici sferturi, sunt trei sferturi - din privirile zilelor noastre sunt directionate inspre pamant, parca intr-acolo ne-am indrepta cu totii. Altfel nu e unul din noi sa nu vrea apreciere de la ceilalti; ori pentru ceea ce crede, ori pentru fran

    Sfant pe pamant sau pagan pana in maduva oaselor, a-ti gasi motive pentru a sarbatori ceva poate fi cel mai important moment dintr-o zi. Daca nu te numesti Ion, Mihai, Andrei, Stefan, Gheorghe sau Gabriel pentru un motiv obiectiv sa inchini un pahar de sampanie, daca ai in jur oameni care poarta aceste nume sau chiar daca nu, a simti nevoia subiectiva de a sarbatori din cand in cand cate ceva si a gasi toate ratiunile proprii tie sa faci asta, este un suficient motiv sa nu mai conteze daca zambesti sincer tuturor celorlalti, cat sa zambesti sincer catre tine insuti si doar catre cei care conteaza. Daca poti...     Nu este pacat sa ne aducem aminte de lucrul asta doar la zilele de nastere sau la onomastici, asa cum de altfel facem?    

    ...prin care voi oferi ocazia celor ale caror idei (a parut ca) nu le-am bagat in seama de-a lungul timpului de a-mi reprosa un binemeritat "ok, daca tineai neaparat sa fie oficial si nu m-ai crezut..." :D     Asadar, mi-am facut un test care masoara coeficientul de autism (engl. AQ = Autism Spectrum Quotient) identificat prin asa-zisele porniri autiste existente la un adult. Testul se bazeaza pe un chestionar din anul 2001 realizat de Simon Baron-Cohen alaturi de colegii sai de la Centrul de Cercetare a Autismului din Cambridge, UK si care cuprinde 50 de intrebari. Punctajul mediu obtinut de cei selectionati pentru test a fost de 16.4 (femeile undeva in jur de 14-15, barbatii in jur de 17-18 - interesant nu?) in timp ce peste 80% din cei diagosticati cu autism sau alte boli asociate lui au inregistrat un punctaj de 32 sau peste. Pentru detalii se poate accesa link-ul acesta .     Majoritatea celor care inregistreaza punctaje peste 32 sau indeplinesc toate criteriile pres

    Foc de tabara. Cu o mana torni apa, cu alta incerci sa faci stelute, si cu alta dai din picioare pentru a redirectiona oxigenul (indecizia naste membre si optici noi). De-asta se spune uneori ca e mai bine sa ai un singur picior, altfel exista riscul sa dai cu stangul in dreptul. In medie focul o duce bine, mocneste linistit. Tu pe de alta parte, joci sah cu emisferele cerebrale. Si astepti un junghi, o cadere de magneziu care iti va paraliza una dintre maini si o va lasa pe cealalta sa dea un vot.     Pentru a face loc, la ceva, la un aproape-vis tot trebuie sa renunti. And you play dead to hide your heart.

"Zonele de comunicare eficienta a doi oameni sunt burtile lor moi , partile lor vulnerabile. Acolo este posibila comunicarea. Nu este posibila comunicarea in partile armate, in partile chitinoase, blocate, puternice ale celor doi. Dar daca cei doi reusesc sa realizeze un contract de vulnerabilizare reciproca... Este ca in etologie, studiul comportamentului animalelor, unde este dat un exemplu celebru cand se bat doi lupi si la un moment dat unul din ei isi expune gatul. Celalalt nu il omoara pentru ca asta este gestul cedarii, al infrangerii. Din momentul acela masculul alfa este cel care nu a cedat. Dar nu il omoara pe celalalt! Nu il omoara! Ei bine, ca sa realizezi cu adevarat o comunicare, un dialog, fiecare dintre cei doi trebuie sa faca acest gest al expunerii jugulare. Altfel nu e posibil. Daca ramai aparat, protejat, dialogul nu este posibil. Ori ca asta sa se intample este greu. Sau simplu." C.T.Popescu

     Poti sa scapi de orice printr-o rupere de ritm ca singura si ultima varianta care nu implica masochism sau negarea unei realitati care te domina?      Daca nu, cum?       Exercitii de respiratie? De dictie? De retorica?      Sau te lasi cuprins cu totul, accepti, si astepti pana iti cresc in mod natural aripile care te scapa?       Naturalul pare a fi solutia, restul sunt fortari si E -uri nocive.      Fara forta, insa, e mai greu sa lasi mamaliga sa se faca fier.      Asa ca da, rupi ritmul. Macar grabeste procesul.     Si din orice ai fi facut, poti reveni usor la ce ai fost inainte sau te poti remodela singur in forma pe care o vrei.      Nu sunt totusi ambele un soi de karaoke cu noi insine, o falsare si un ţiuit ingrozitor?      Deci?      Cum faci sa iti canţi in struna?    Ajuta un exercitiu de imaginatie, cam morbid ce-i drept: iti tii in maini propriul creier. Si doar alegi emisfera pe care apesi usor. Asa, a sut in fund.      In final insa, dupa ce dispar acesti

Joe Bonamassa - If Heartaches Were Nickels     Echilibrarea rotilor se face pe doua planuri: stabilirea unui paralelism perfect intre cele doua roti din spate si a unuia necesar imperfect intre cele doua roti din fata. Doar asa masina va raspunde la comenzi.      Rotile din spate au doar scopul de a spune "da" la bunul mers al celor din fata. Nu au nici inititativa, nici nu se opun. D(o)ar sunt acolo cu rol de reality check.    Echilibrul nu este opusul dezechilibrului! Nu este nici anularea lui! Presupune doar mentinerea tuturor rotilor dintate si a fiarelor (din noi) pe o traiectorie clara fara risc de derapaj.     Viata cu tractiune pe spate presupune o evolutie letargica. O derulare continua a paralelismului zilelor trecute cu al celor viitoare. Numai unghiul care destabilizeaza controlat alinierea tuturor planurilor geometrice poate sa echilibreze caroseria umana si intregul cumul de aliaje care o compun. Asa cum doar o structura de balans in c

Cel mai bun somn este cel furat vietii in modul cel mai egoist. Pe fotoliu fiind, pe scaun, la masa, in metrou, in autobuz, oriunde. Exact acolo te vrea. Si exact atunci. Este somnul in care pe neasteptate intri complet in transa, aluneci usor si cedezi...iar in drumul tau faci semn realitatii cu un subconstient care de abia asteapta sa se instaleze ca si cum ai face usor cu mana spunandu-i : "Degeaba, nu mai insista. Nu ma mai ai! Revin cand termin." Este cea mai lina si sincera alunecare in nevoia de regasire urgenta si de regenerare a singurei parti limitate pe care o avem: fizicul. Revenirea la viata dintr-o veritabila motaiala de regula se resimte dureros: muschi intepeniti, gat fara simturi, maini anchilozate, amorteala generalizata, toate semne de suparare pe noi a realitatii ca am lasat-o singura. Si se manifesta cum poate, ca o femeie, afisand un soi de sentiment posesivo-gelos, si chiar daca te  chinuie putin, fara indoiala te va primi inapoi fara sa clipeasca.  Pen

    Ingrozitor sentiment sa constati la un moment dat ca cineva care conteaza nu are nici cea mai mica problema in a te dezamagi. Esti cel mai nervos pe tine pentru ca nu poti face nimic in privinta timpului investit in ceva care s-a dovedit ca nu merita. Este ca si cum ai vrea sa te lovesti luandu-te prin surprindere . Nu se poate.

    Ai voie sa gresesti. Sau in fine, poate ca gresind toti atat de des, cumva la modul consensual am stabilit ca ne putem acorda acest hiatus moral. Deci ai voie. Nu doar pentru ca este uman, ci pentru ca nimeni nu este inzestrat nativ cu posibilitatea de a prevedea consecinta faptei sale. A, o poate presupune, atat. Deci poti gresi. Pana iti dai seama de greseala. Dupa care ai voie sa te acuzi pentru prostia facuta. Dupa care ai voie (si este chiar recomandabil) sa tragi invataminte. Apoi sa te conformezi lor pe viitor.     Intrebari: ai voie sa gresesti din nou? Si se considera ca ai gresit chiar daca judecata ta iti spune cu toata convingerea ca exact ce ai gresit anterior trebuie repetat si ca doar greseala aceea se potriveste momentului pe care il traiesti?      Prin ce s-ar defini momentul in care ne trezim spunandu-ne noua insine "Trebuie sa gresesc din nou in felul asta!" ?      Cumva prin adaugarea rationala a unui nou hiatus moral pe care insa nimeni nu a convenit